Tatăl Enea și viteazul Achate prinseră nădejde în urma acestor cuvinte și ardeau de dorința de-a eși din negură. Achate cel dintâi spune lui Enea:
— Vlăstar de zeiță, ce gânduri se râdică acuma în sufletul tău?… Ai văzut, toate ne sunt prielnice, iar corăbiile și tovarășii noștri au scăpat. Unul singur lipsește, pe care cu ochii noștri l-am văzut cufundându-se în valuri. Toate celelalte glăsuesc cu spusele mamei tale.
Abia grăise acestea, când norul din juru-le se desfăcu deodată, mistuindu-se în văzduhul senin. Enea răsare strălucitor de lumină, sămănând cu zeii la chip și statură. Căci însăși mama lui îi înfrumusețase pletele și-i suflase pe obraz rumeneala trandafirie a tinereței, iar în privire un farmec ispititor, întocmai ca podoabele ce mâna meșterului întipărește fildeșului, sau ca argintul ori marmura de Paros, când se îmbracă în aurul galbăn.
Atunci Enea, arătându-se ochilor uimiți ai tuturora, grăiește astfel cătră regină:
— Iată acela, pe care-l căutați. Eu sunt Enea Troianul, scăpat din valurile mării Libiei. O, regină, ție singură ți-a fost milă de grozavele nenorociri ale Troiei. Tu, care ne primești în orașul și în casa ta, pe noi, singurii cari am scăpat din mânile Grecilor, lipsiți de toate, bătuți de toate nenorocirile și pe uscat și pe mare, nu stă, Didono, în puterea noastră să-ți aducem mulțumiri vrednice de tine și nici aceia cari mai rămân din ginta troiană, împrăștiată acuma peste tot pământul. Dacă mai e însă vreo putere în cer, care se îngrijește de muritorii cei credincioși, dacă mai e undeva vreo dreptate și-o minte, care/știe să deosebiască binele, să-ți dea zeii răsplata, pe care o meriți. Care veac, așa de norocos, te-a zămislit pe tine?… Cari părinți au dat naștere unei asemenea făpturi? Atât cât fluviile vor curge în mare, cât umbrele vor colinda văgăunile
