sele acum că sunt grămadă, dar pe cari pasărea lui Iupiter[1] le risipia mai adiniaori în câteși patru părțile cerului, căzând asupră-le din înălțimile văzduhului. Uite-le, cum se lasă pe pământ în lung șirag, ori caută din ochi unde să se pogoare. După cum ele, strânse iarăși grămadă, se joacă bătând din aripi și, de multe ce sunt, întunecă cerul și cântă pe întrecutele, tot așa corăbiile tale și tinerii tăi tovarăși ori sunt acuma în port, ori se apropie de liman cu pânzele întinse. Tu mergi mai departe; du-te acolo, unde te scoate drumul acesta.
Spunând aceste vorbe, își întoarse fața-i trandafirie și străluci toată în lumină; părul ei lung împrăștiă mirosul divin de ambrozie, iar rochia-i căzu până în pământ. După mers, se văzu că întradevăr era o zeiță și Enea recunoscu atunci pe mama lui; în timp ce ea fugia, dânsul o urmăria cu aceste cuvinte:
— Pentruce, crudă ce ești, îți bați și tu joc de atâtea ori de fiul tău cu închipuiri deșarte? Pentruce nu mi-i îngăduit să iau mâna ta într’ale mele, să aud glasul tău adevărat și să-i răspund?
Astfel tânguindu-se, își îndreptă pașii spre Cartagina. Venus înconjură însă cu niște aburi întunecoși pe Enea și pe Achate, înfășurându-i în mers ca într’o haină cu o negură deasă, pentruca nimeni să nu poată nici să-i vadă, nici să se apropie de ei, sau să-i întrebe unde merg și să le pricinuiască vreo zăbavă. Ea se înalță în aer, îndreptându-se spre Pafos[2]; revede cu drag aceste locuri, unde e templul ei, în care tămâia din Saba[3] arde pe o sută de altare, iar ghirlandele proaspete răsuflă mirezme.
In acest timp Enea și Achate porniseră la drum, pe cărarea ce li se deschidea înainte-le. Acum se urcau pe dealul cel mai înalt, care se înalță deasupra orașului și de pe care se vedeau zidurile din față. Enea se miră de aceste clădiri uriașe, odi-
