aceste ținuturi, unde vezi[1] acuma niște ziduri uriașe și fortăreața tinerei Cartagine, care se râdică cu încetul. Au cumpărat o moșie, atât cât puteau s’o cuprindă c’o piele de bou, de unde și numele de Birsa[2]. Acuma însă, spuneți-mi, voi cine sunteți? Din ce ținuturi venirăți? Incotro vă îndreptați pașii?
La întrebările acestea, Enea suspină din fundul inimei și-i răspunse astfel:
— O, zeiță, dacă ași lua-o dela începutul începutului și-ași merge până la capăt și dacă tu ai avea răgaz să asculți povestea suferințelor noastre, luceafărul de seară ar izgoni ziua și porțile Olimpului s’ar închide, iar eu tot n’ași fi isprăvit. Noi venim din străvechea Troie — dacă vei fi auzit cumva de numele Troiei — și am trecut peste multe mări, până când furtuna ne-a aruncat acuma din întâmplare pe țărmurile Libiei. Eu sunt credinciosul Enea și duc cu mine în corăbii pe penații, pe cari i-am scăpat din mânile vrăjmașului. Faima mea a ajuns pânăla ceruri. In Italia îmi caut o patrie, iar neamul meu se trage din marele Iupiter. Supunându-mă soartei, la care eram ursit, și mamei mele, zeița Venus, care mi-arăta drumul, am pornit pe marea frigiană cu douăzeci de corăbii. Abia îmi mai rămân șapte din ele, dumicate și acestea de vânturi și talazuri. Eu însumi, necunoscut și sărac, străbat pustiile Libiei, izgonit și din Europa și din Asia.
Venus nu-l lăsă să se tânguiască mai departe și-l întrerupse astfel în mijlocul jălaniei lui:
— Oricine ai fi, nu cred să fii urât de zei, odatăce te bucuri de suflarea dătătoare de viață și-ai ajuns pânăla orașul tirian. Pornește mai departe și du-te la palatul reginei. Iți dau de știre că tovarășii tăi s’au întors, flota s’a adunat la un loc și s’a pus la adăpost, acum când vântul s’a schimbat, afară numai dacă părinții nu mă vor fi învățat un meșteșug mincinos, cu auguriul. Privește colo cele douăsprezece lebede, ve-
