Evlaviosul Enea însă, bătut peste noapte de roiuri de gânduri, de îndată ce se ivi lumina binefăcătoare, cătă să easă spre a vedea mai de aproape aceste ținuturi necunoscute. Spre ce țărm oare îi împinsese vântul?… Erau oare locuite de oameni sau de fiare aceste pustiuri, ce le vedea înaintea lui?… Se hotărî să cerceteze cu deamănuntul spre a-și înștiința apoi tovarășii. Iși ascunse flota într’un cotlon al pădurei, subt o stâncă scobită, închisă de jur împrejur de copaci cu umbre dese, iar el pornește însoțit numai de Achate, învârtind în mâni două suliți cu vârful cât palma. In mijlocul pădurei îi ese înainte mama lui, având chipul și portul unei fecioare și armele unei fete spartane[1], întocmai ca Harpalice[2] din Tracia, când își hărțuia caii și întrecea în fugă pe Eurus cel repede. Pe umeri vânătorița își atârnase după datină arcul, bine potrivit și-și lăsase părul să fluture ’n vânt; genunchii îi erau goi, iar cutele largi ale rochiei prinse cu ’n nod.
Ea cea dintâi îi grăi :
— Hei, tinerilor, ia spuneți-mi, n’ați văzut cumva rătăcind pe aici pe vreuna dintre surorile mele, cu tolba la spate, îmbrăcată c’o blană pestriță de râs, sau întețind la fugă cu răcnetele ei un mistreț alb de spume?
Așa vorbi Venus, iar fiul zeiței îi răspunse astfel:
— N’am auzit și nici n’am văzut pe vreuna dintre surorile tale. O, fecioară, ce nume oare să-ți dau?… Căci chipul tău nu e de muritoare, iar vorba ta nu sună omenește. De bună seamă, ești zeiță. Poate chiar sora lui Apòlon?… Sau vreuna dintre Nimfele acestei păduri? Oricine-ai fi tu, fii îndurătoare și scapă-ne de grijă. Spune-ne, în sfârșit, sub ce cer ne aflăm și în care parte a lumei?… Necunoscând nici locurile, nici oamenii de pe aici, rătăcim în neștire, mânați întracoace de
