Așterne mai întâi pe mai marii turmei, cari purtau pe capetele lor trufașe ramuri cât niște copaci; apoi aruncă cu săgețile în grămadă, urmărind prin pădurea înfrunzită întreaga ceată. Și nici nu se oprește, până când nu așterne biruitor la pământ șapte trupuri uriașe, număr deopotrivă cu acel al corăbiilor lui. După aceea se întoarce în port și împarte vânatul la toți tovarășii. În urmă, eroul dă fiecăruia din vinul, pe care bunul. Aceste îl trăsese în butoaie pe malul Trinacriei[1] și li-l dăruise la plecare, apoi le mângâie inimile întristate cu aceste cuvinte:
— O, tovarăși, cunoaștem de mult toate aceste suferinți, am trecut noi printr’altele și mai grele. Un zeu trebue însă să le pună capăt odată. Ați înfruntat turbarea Scilei și scorburile sale adânc răsunătoare; ați trecut și peste stâncile Ciclopilor; aduceți-vă aminte de vitejia voastră și lăsați la o parte tristețea și teama. Poate că odată ne va părea bine, aducându-ne aminte de toate acestea. Prin necazuri de tot soiul, printr’atâtea restriști, noi mergem înainte spre Lațiu, unde ursita ne hărăzește o viață tihnită. Acolo ne va fi îngăduit să reînviem împărăția Troiei. Fiți tari prin urmare și păstrați-vă pentru zile mai bune.
Astfel grăiește, deși el însuși e chinuit de griji fără seamăn. Se preface însă că e plin de nădejde și-și ascunde în inimă durerea-i adâncă. Tovarășii se aștern pe treabă, ca să gătiască mâncare din vânat. Trag pielea de pe coaste și scot măruntaiele afară. Unii taie prada în bucăți și le înfig, tremurătoare, în frigări; alții pun pe țărm vase de aramă subt cari ațâță focul. Puterile li se înfiripează după mâncare; întinși pe iarbă, se satură cu vânat gras și beau un vin bătrân. Dupăce foamea li se potoli și firmiturile fură date laoparte, recheamă prin lungi tânguiri pe tovarășii pierduți. Șovăind între speranță și teamă, când li se pare că aceștia încă trăesc, când că și-au dat obștescul sfârșit și nu mai aud pe cei, cari îi cheamă[2]. In
