Tovarășii lui Enea, obosiți, se silesc să ajungă în grabă la țărmul cel mai apropiat și cârmesc spre malul Libiei. Aici e un loc bun într’o scobitură adâncă: o insulă formează un port, cu țărmurile ei prelungite de cari se frâng valurile ce vin din largul mării, spintecându-se în curbe și trăgându-se înapoi.
Și într’o parte și într’alta sunt stânci urieșești, dintre cari doi colți amenință cerul; la poalele lor apele până departe odihnesc tăcute; deasupră-i o roată de copaci, prin al căror frunziș joacă lumina, iar mai încolo pădurea întunecoasă își apleacă spre mare umbrele-i dese. De partea cealaltă, în fund, e o peșteră subt niște stânci spânzurate, cu izvoare de apă dulce și jâlțuri săpate în inima pietrei, lăcaș al nimfelor. Aici corăbiile ostenite nu mai sunt ținute în lanțuri și nici nu sunt legate de fund cu colții încârligați ai ancorei. În locul acesta poposește Enea cu șapte corăbii, singurele ce i-au rămas din toată flota. În marea lor dragoste de uscat, Troienii es din corăbii, pun stăpânire pe malul nisipos așa de mult dorit și-și întind pe țărm trupurile, de pe cari șiruie apa sărată. Numaidecât Achate scapără scântei din cremene și aprinde focul cu frunze; adună de jur împrejur crengi uscate și văpaea cuprinse numaidecât gătejele. Obosiți de atâtea necazuri, scot din corăbii grâul, care a căpătat iz din apa de mare și uneltele pentru pâne, se pun să usuce mai întâi la foc, apoi să râșniască între pietre, boabele scăpate de înnec.
Într’acest timp Enea se urcă pe o stâncă și-și aruncă ochii în depărtare pe marea cea întinsă, căutând să vadă unde va fi aruncat vântul biremele[1] frigiene ale lui Anteu, sau ale lui Capis, sau armele lui Caicus din vârful pupelor[2]. Nicio corabie ’n zare; vede însă în depărtare trei cerbi rătăcind pe țărm, în urma cărora pășește întreaga turmă, păscând prin văi într’un lung șirag. Enea se oprește, ia în mână arcul și săgețile cele repezi, arme pe care i le purta credinciosul Achate.
