deosebi evlaviosul Enea suspină în sine când după aprigul Oronte, când pentru nenorocirea lui Amicus și pentru soarta cea crudă a lui Licus și plânge pe viteazul Ghias și pe viteazul Cloantus.
Erau pe la sfârșit, când Iupiter, uitându-se din înălțimile văzduhului pe marea purtătoare de corăbii, peste țările cele întinse, peste țărmuri și peste numeroasele popoare, se opri în înaltul cerului și-și ațintì ochii spre țara Libiei. Pe când rostogolia atari gânduri în sufletul său, iată că vine Venus, mai tristă ca oricând, cu frumoșii ei ochi înecați în lacrimi și-i grăiește astfel:
— O, tu, care, ca rege al oamenilor și al zeilor, cârmuiești lumea cu poruncile tale veșnice și-o înspăimânți cu trăsnetul tău, ce grozavă nelegiuire au putut săvârși față de tine Enea al meu și Troienii, pentruca, dupăce-au îndurat atâta prăpăd, lumea întreagă să le închidă drumul Italiei? Tu ai făgăduit că într’o zi, după curgere de veacuri, va eși de aici, din vița reintremată a lui Teucer, stăpânitorii romani, cari vor supune împărăției lor toate țările și mările. Pentruce, părintele nostru, ți-ai schimbat hotărârea? Căci cu aceasta mă mai mângâiam de căderea Troiei și de tristele ei ruine: gândul unui viitor mai bun mă răsplătia de restriștea lor de astăzi. Aceeași soartă dușmană însă prigonește și acum pe nenorociții, cari au îndurat atâtea suferinți. Când vei pune capăt chinului lor, puternice stăpâne? Antenor, scăpat din mânile Grecilor, a putut să răzbiască teafăr în golfurile Iliriei și până ’n inima împărăției Liburnilor, să treacă dincolo de izvoarele lui Timave, care cu hreamăt uriaș țâșnește din munte prin nouă guri ca o mare înfuriată și acopere câmpiile cu valurile-i răsunătoare. El a întemeiat aici orașul Padua, a statornicit pe Troieni, a dat poporului numele său[1] și a spânzurat în cuiu armele troiene[2];
