din fund sunt aduse în față. Adânc turburat, își scoate capu-i liniștit din valuri și se uită în zare. Vede flota lui Enea risipită pe toată întinderea mării, pe bieții Troieni striviți de talazuri și de șuvoaele cerului. Ințelese îndată vicleșugul și mânia surorei sale, Iunona. Chiemă atunci la dânsul pe Zefirus și pe Eurus și le grăiește astfel:
— Așa de mult vă stăpânește mândria pentru neamul, din care vă trageți[1], încât cutezați, vânturilor, să răsturnați cerul și pământul fără voea mea și să râdicați așa mari talazuri? Pe voi eu… Dar mai întâi să potolesc valurile înfuriate. Altă dată, pentru atari fapte veți căpăta o pedeapsă cu totul altfel. Pieriți din ochii mei și spuneți regelui vostru aceste cuvinte:
«Nu lui i s’a dat prin tragere la sorți[2] împărăția mării și înfricoșatul trident, ci mie. Dânsul e stăpân numai pe acele stânci uriașe și pe locașurile voastre, Eure; Eolus să se lăfăiască în văgăuna lui și să domniască peste carcerile, în cari sunt închise vânturile.»
Astfel grăiește și, mai iute decât cuvântează el, potolește marea umflată, împrăștie norii adunați și aduce iar soarele. Numaidecât nimfa Cimotea și cu Triton pun laolaltă umărul și desprind corăbiile de pe stâncile ascuțite; Neptun însuși le râdică cu tridentul său, le deschide drum prin întinsele vaduri de nisip, liniștește marea, apoi zboară pe deasupra undelor în carul lui sprinten. Tot așa e, când răzvrătirea zbucnește într’o cetate mare, iar norodul de rând își dă drumul patimilor; pietrele și torțele încep atunci să zboare; furia pune la îndămână arme. Dacă însă zăresc cumva pe vreun bărbat impunător prin evlavia și isprăvile lui, toți tac și, ciulindu-și urechile, ascultă. Prin cuvintele lui el înfrânează spiritele și potolește inimile întărîtate. Așa se topi toată frământarea valurilor, dupăce părintele apelor și-aruncă ochii asupra mărei și, în atmosfera curățită, își mâna caii, lăsând frânele slobode, iar carul zbura cu iuțeală.
