aducând în Italia cetatea Ilion[1] și penații săi învinși. Dă drumul vânturilor, sfărâmă și îneacă-le corăbiile; sau risipește-i și presară marea cu trupurile lor. Am patrusprezece nimfe, o mândrețe de trupuri. Pe Deiopea, cea mai frumoasă la chip dintre toate, îți voiu hărăzi-o ție pentru vecii vecilor și vă voiu uni prin cununie nestricată, pentruca, în schimbul acestor îndatoriri, să trăiască toată viața împreună cu tine și să te facă părintele unor frumoase odrasle.
Eolus ii răspunse astfel:
— O, regină, numai tu poți să-ți cântărești vrerile; mie nu mi-i îngăduit decât să-ți îndeplinesc poruncile. Tu mi-ai hărăzit domnia aceasta, sceptrul și ocrotirea lui Iupiter, tu mi-ai dat dreptul să iau loc la ospățul zeilor, tu m’ai făcut stăpânul norilor și al furtunilor.
Spunând acestea întoarse sulița și lovi cu ea în coastele scorburoase ale muntelui. Vânturile, în șiruri strânse, dau năvală pe unde li s’a deschis drumul și se învolbură val-vârtej pe pământ. Se aștern apoi deavalma pe mare și o zgudue toată până’n depărtatele-i adâncuri, și Eurus și Notus și Africus[2] cel cu dese furtuni și rostogolesc spre țărmuri talazuri uriașe. Zbucnesc atunci strigătele marinarilor și șueratul frânghiilor. Norii astupă într’o clipă cerul, întunecând vederea Troienilor. O noapte neagră s’așterne pe mare. Tunetul răsună, iar văzduhul scapără de fulgere neîntrerupte. Toate amenință pe marinari cu moartea ’n fiece clipă. Atunci trupul lui Enea i se zbârcește de frig, geme și, întinzându-și spre stele amândouă mânile, grăește astfel:
— O, de trei și de patru ori fericiți aceia, cărora le-a fost dat să piară în ochii părinților lor și subt înaltele ziduri ale
