înclinare către câștiguri mari și muncă puțină. Toate acestea alcătuiau pâcla groasă prin care tuebuiâ să străbată lumina viitoare.
In asemenea împrejurări, era firesc ca cea dintâi preocupare a unei minți organice să fie dezgârdinarea vieții naționale din cadrul acesta putred.
D. Maiorescu trebuia fatal să înceapă prin critice.
Ca un arhitect, pus în fața unui oraș ciudat, cu case strâmbe, cu strade luride, cu palate de scânduri, cu turnuri zmintite, dar cu o așezare pitorească, într’un aer sănătos, și dătător de viață, — cea dintâi grije a sa a fost de „assanare“. Trebuia mai întâi dărâmat tot; apoi, luând de la țăran forma colibei sale, stroașina și prispa sa, trebuiă reconstruit tot.
Și, în adevăr, lupta începu. Pe de o parte dărăpănarea șandramalelor noastre latinoblasiane, în cari pielea era „mantelluki universale allu corpului animale”; bombardarea redutelor de la Revista contemporană, unde fugiseră franțuziții; în fine, luarea cu asalt a întregii lumi românești. Pe de altă parte organizarea Junimei; cercetarea limbei și a folklorului; trimiterea în străinătate a tinerilor celor mai de talent, ca Eminescu, Xenopol, Panu și alții; înființarea de cursuri serioase la Universitate
