către d-voastră, că așa e în firea omenească; să treacă viața în necazuri și să tot spere.
Apoi preotul zâmbi și se uită țintă la Ana hotărât par’că să spună ce avea pe suflet:
— M’ași rugă de ertare, doamnă, numai eu socotesc că d-voastră judecați rău țara și oamenii ei. Noi, cari trăim la o parte, vedem poate mai limpede decât d-voastră cum stau lucrurile. ,De ce vă tânguiți că n’ayeți oameni? îi aveți, numai nu știți să-i prețuiți și să-i respectați.
— Cum o să-i respectăm noi, dacă nu se respectează ei! Și care sunt acești oameni grozavi? A murit Brătianu, a murit Catargiu, au murit bătrânii din generația cea mare. Cei ce au rămas sunt pigmei. „Ați rămas voi, Epigonii”, cum zice Eminescu.
Preotul dete din cap, trist.
— Nu este așa, doamnă. Ași putea să vă prind cu vorba și să vă dovedesc că prin chiar citația d-voastră recunoașteți marea înrâurire a unui poet. Dar nu o fac pentru anume cuvinte.
— Spune, părinte, cuvintele, zise Generalul cu glas de comandă.
— Cuvintele sunt că, pentra fiecare epocă, pesimiștii găsesc epigoni. Dar nu despre asta e vorba, Mie îmi vine foarte
