plăcere și prinseră a ședea și a ascultă convorbirea celorlalți.
Ana și cu Generalul erau cufundați într’o critică nesăbuită, cum de cele mai multe ori se întâmplă românilor, despre tot ce aveau în țara lor, oameni politici, literați, actori, muzicanți, pictori. Totul era nul, după dânșii; totul era străin :
— Fleacuri, părinte, zicea Ana. Tot ce vezi d-ta la noi, e minciună. Subt masca înșelătoare a patriotismului, sau a interesului pentru literatură, sau a iubirii de aproape, se ascund două cauze: căpătuiala și vanitatea. D-voastră, cei de peste munți, sunteți iluzionări. Vă închipuiți că la noi e pământul făgăduinței...
Preotul se uită trist în fundul paharului cu ceaiu. Ana simți că vorbele ei strâmbau linia sufletească a părintelui Lupu; de aceea, cu o mișcare plină de grație, se apropiă de el, îi turnă ceaiu din nou în pahar, zicându-i încet:
— Nu-i așa?
— De, doamnă!... Parcă n’ar fi așa. Noi suntem iluzionări!... Dar ce alta putem să fim? Dacă n’om privi către d-voastră, către cine să privim?...
— Către d-voastră înșivă.
— Sărmanii de noi! Să privim la mizeriile noasțre! Pe acelea le suferim, și privim
