un semn de urma omului. Întinderea albă, nesfârșită, ce se perdea în jocul luminii din marginea orizontului, umplea sufletul de pace și oarecum de nepăsare, par’că ființa îngustă a trecătorului s’ar fi simțit mai aproape de neființa imensă a totului. Ce voia Ana? Ce voiau toți cei dimprejurul lui, muncindu-se după himera fericirii ? Par’că nici odată nu se simțise el, cu lipsa lui de voință, mai înțelept de cât în minutul acela fugar, în care zădărnicia pacinică a naturii îl învăluiâ din toate părțile. „Fie voia lor“ eră gândul lui cel din urmă.
Și se întoarse iar spre câini, chiuind și fluerându-i,—când o descărcătură de pușcă îl făcu să-și îndrepte ochii pe valea de pe care venise. Era Baciul Micu. Alergă bătrânul cât îl iertau puterile, plin de zăpadă pe spate, îngrijurat. De îndată ce putu vorbi, își dete drumul necazului.
— Sărac de maica mea, cucoane! că gândeam că nu mai văd zi albă!...
— De ce; Baciule?
— Păi să poate să te las eu între lupi!
Tânărul râdea de plăcere și de dragoste petttru bătrân:
— Ai sărit din sanie!
— Da bate-o-ar Dumnezeu de târlie, că nuiștiam cum să mă arunc jos...
— Și cam te-ai aruncat?
