fără să-și dea seamă de ce face, întinse pușca spre câine și-l omorâ pe loc. Apoi, tot mai aprins, se luă după lupi, asmuțind ogarii și chiuind ca un nebun:
— Ui-te lupul mă!...
Goneau cu toții pe povârnișul dealului, ogarii sărind, el alunecând, însuflețiți de același instinct de fiare sălbatice. In goana lor, un câine îi tot tăiă drumul, jumătate jucându-se, jumătate mârâind. El se opri un moment și se uită la dânsul: ii sticleau ochii în cap și i se încrețeau mustățile deasupra dinților câinești. Atunci plecă pușca cu țevile în jos și chemă pe ogar la sine, mângâindu-l pe cap. Câinile se liniști ca prin farmec, par’că acest act de blândețe l-ar fi scos din sălbăticie și l-ar fi intors la starea lui domestică. Impresionat, Comăneșteanu se opri de tot, se ridică iar pe muche și flueră pe ogari, chemându-i spre dânsul.
Acum, când începii să se domolească avântul vânătoresc, revenea conștiința stării în care se găsea: Ìncotro să’și îndrepte pașii ?
Deocamdată rămase cu ochii țintă pe orizont: se jucă lumina în palii strălucitoare, par’că o mână nevăzută ar fi țesut o pânză de argint ridicând și coborând ițele. Cerul părea de sticlă. Nici o vietate, nici
