pe hoiturile câinilor, trăgând cu dinții în lături hartan urile de piele și de oase.
Comăneșteane descărcâ amândouă țevile în hăitic, dar fără nici un folos. Atunci, hipnotizat par’că de priveliștea ce-avea în față, se opri. Câmpul Întins se vedea până cine știe unde, fără o pată, fără un semn de viață, de cât sania cu caii, ce fugea nebună spre casă.
Desfăcu repede țevile, aruncă cartoanele arse și puse la loc două cartușe cu glonț; apoi se apropie, deschise pasul spre a se rezemă bine și ochi: cu un foc, culcă la pământ un lup; cu al doilea un altul. Iar încărcă pușca.
Toată învălmășeala de lupi și de câini se coboră acum pe valea cealaltă. Când ajunse pe muchea dealului, scena ce i se înfățișă îi păru desgustătoare: doi dintre ogarii cei mai bătrâni stau tolăniți la pământ, trăgând din coșul tovarășului lor omorât. Ceilalți goneau lupii cari fugeau pe vale.
Comăneșteanu par’că se simți el însuși sălbătecit și crud. Se apropiă de câinii ce mâncau și-i lovi cu piciorul în coaste, strigând: „ține lupul, mă!“. Unul din ogari se sculă, chelălăind; celălalt însă clămpăni cu gura către piciorul ce-l lovea. Atunci, el,
