fața naturii, plăcerea de a urmări norii și umbrele, de a-și umple ochii de asfințitul soarelui, căruia va ridică mai târziu acel strălucit imn în Manfred și visuri multe, și planuri, și avânturi către necunoscutul vieții, de unde muiată în culori de curcubeu începe dela un timp să-l îmbie și faima — nu faima ușoară, venită pieziș, care te acoperă puțin și se duce cași fumul de tămâie:
- „Epitaf are să-mi fie numai numele; de
- nu mi-ar încununa el cu cinste țărâna, oh, nici
- o altă glorie nu-mi răsplătească faptele...”
înseamnă el într’un caet, fiind încă prea tânăr.
Și cum sunt ciudate uneori împrejurările, în acest timp un scriitor cu mult asemănător lui și care avea să-l înrâurească: Chateaubriand, se opri aci, fără măcar sa bănuiască de un Byron și numai după ani, când scrie Memoires d’outre tombe, citând poezia lui Byron: Versuri scrise sub un ulm în cimitirul din Harrow, cu începutul:
- „Loc al tinereții mele ! unde ramuri cărunte
- suspină atinse de boare....”.
își aduce aminte și de lungile lui pribegiri prin Harrow, și de cimitirul, unde nu arareori își purtase mâhnirea, și de ulmul acela frumos,
