Mai sus de școală se află cimitirul. În biserica lui veche cu turnul ascuțit și zidurile ca de întărituri, bătute în pietricele de cremene ce strălucesc la soare, vezi un basso-relief înfățișând doi copii: Robert Peel și Byron, înaintea unui profil de marmoră subnotat: Drury. Acest Drury le fuse dascăl, unul din puținii dascăli cari se coboara în inima elevilor, căutând a-i îndruma după cuviința. Dela el avem rândurile următoare, cu privire la impresia ce-i făcuse Byron:
„Curând am înțeles, că un sălbatic mânz de munte mi se dase în grijă. Decât, era gândire în ochii săi...“.
Neîndoios ochii vorbeau deajuns; dar și din apucături se putea vedea, că băeatul acela rotunjor la față și alb, cu părul în bucle, nu era ca ceilalți. Se juca și el, firește — și încă mult, hoinărea pe șesuri, trăgea și primea palme, se bălacea în gârle; totuși adesea, părăsind gălăgia școlii, se retrăgea în cimitir, și se așeza pe un mormânt ce-i zice și azi Mormântul lai Byron; și ceasuri întregi ședea singur, dus pe gânduri. Îndoiala nu-i venise încă, avea numai o melancolie moștenită; încolo, tresăriri de mirare în
