mâhnire mai apăsătoare ca ceata umedă dimprejur. Intrai la cel dintâi teatru. Se juca „Cinderella“. Plecarea ei lăsase într’un timp o tăcere ca de ceva neașteptat, prin care lung sunară bătăile miazănoptii. O tânără cu fața albă de crin, care făcea pe fiul de împărat, ținând în mână condurul, începu o romanță:
- Nu știu, dacă ți-i dor,
- Dor ți-i oare de mine,
- Când se lasă amurgul...
Rar am auzit pe cineva să deie mai multă expresie, mai multă simțire unor cuvinte simple. Cântecul acela e stins acum, dar amintirea lui tot mă înfioară când și când, și cu ceva neînțeles de trist mă gândesc la cântăreața pe care n’o mai văzui. Poate n’a fost numai un cântec, ci un oftat din inimă și buzele arse ce-i scoaseră, poate se vor fi ofilit pe veci de văpaia dorului neîmplinit...
Cât privește celălalt teatru, gândindu-te la trecutul de faimă ce l’a avut în astă țară, parcă ești îndemnat să cauți și locurile pe unde se vor
