zicem că „este din raiu“, aici nu se mântue cu atâta entusiasm.
Îndeobște aceste întruniri își au folosul netăgăduit. Sunt oratori, cari lasă o atmosferă de gânduri. Nu pot să uit mai ales pe unul. Venise târziu în parc; părea străin, avea și un accent deosebit, și ceva dureros în graiu; și făcând apropieri neașteptate între cugetătorii Darwin și Schopenhauer — Schopenhauer și Spencer, în seara ceea mâhnită, în oftatul ne întrerupt al foilor, prinse a vorbi de cutremure și de focuri, de pornirile cumplite, fără noimă, ale naturii, și de stingerea mai de pe urmă a vieții. Mulți îl crezură nebun, dar când suna de închiderea parcului, sute de inși îl urmară pe străzi, unde discursurile nu încetează.
Și acum iar clopotele, pentru slujba de noapte — mii de clopote din mii de turle; pe când luminile încep a licări la geamuri. Și dupa storuri, colo și colo, în toată necuprinsa Babilonie, cine poate să-și închipuie ce aduce noaptea? Câte paturi așternute cu flori și câte iubiri înșelate și câte așteptări chinuitoare și câte bucurii și câte lacrimi; și Doamne, câte mistere! Zice undeva Dickens, în Tales of two Cities: „O gândire solemnă când intru noaptea