îmbrăcată în negru de sus și pînă jos, cu părul jumătate despletit și care de la domiciliu pînă la cîntecul bisericesc : «vecinica pomenire», țipa din resputeri... «Aoleu! Aoleu!... Miticuță, Năiță, sau Gheorghiță al meu», după cum îl chema pe dumnealui ; și notați bine că aceste cuvinte le sbiera scoțînd capul pe fereastra de la caretă, ca să o vadă toți, căci altfel durerea sa n’ar fi avut nici preț, nici căutare. În timpul acesta, altă cocoană, o prietenă bună, îi ștergea ochii cu o batistă, iar cu mîna dreaptă îi băga în nas cu de-a sila, o sticlă cu apă de Colonia !
Acum cîți-va ani, o înmormîntare fără tot dichisul despre care vorbii, nu făcea două parale.
Astă-zi avem o durere mai pe tăcute care stă atîrnatâ la geamlîcul prăvăliilor de modă.
Bun lucru dacă n’ar avea partea sa caraghioasă din causa ostenelei, ce’și dă fiecare, spre a dibui o inscripție frumoasă de pus pe panglicele coroanei, inscripție care să fie ceva mai, maî!
Fără să fac nici o personalitate, fără să pui în joc nici numele morților, la adresa
