au vizitat țara, am găsit-o atunci înconjurată, sau mai bine zis, țesută în schele de brad, copaci mai mari, mai mici, țăndări, scânduri, atârnături de funii de tei, de jos și până în vârf, în exterior, cât și în interior, și, cuprins de groază, am zis: „Doamne, păzește Tu locașul Tău cel sfânt de vreo azvârlitură de țigare sau chibrit, precum l-ai păzit trei secole și jumătate, de toate calamitățile ce-au trecut peste el".
Am întrebat dacă Primăria sau Administrația au pus vreo streajă ca să privegheze acest monument, și mi s-au arătat, de către doi călugări săraci d-acolo, un unchiaș bătrân cu un băț în mână, zicându-mi că ăsta e de caraulă. Întrebându-l ce instrucții are, mi-a răspuns: că are să bage de seamă a nu se fura din cherestea ! Coprins de o jale ce toți românii ar fi avut, l-am rugat, cu lacrimile în ochi, dându-i instrucțiune și formând din el cea mai bună santinelă, i-am zis să nu permită nimănui să vi<nă> cu țigarea în gură lângă schele sau să facă cineva foc lângă schele și să dea în seamă instrucția asta din paznic în paznic, ce se va orândui acolo, înspăimântându-l, din contră, cu gura ocnei.
Cu mine se afla un îngrijitor d-acolo, călugăr, precum și altul econom, cari, după ce mi-au arătat mizeria în cari trăiesc, numai cu 40 lei vechi pe lună, mi-au arătat paraclisul unde fac sfânta slujbă și unde se păstrează Sf. Moaște ale lui Nifon, Mercurie și a Sf. Tațianei. Iar candela de la mormântul fondatorului nu s-a văzut aprinsă, de erau peste 4 ani, pe câtă vreme arhitecți, ingineri, revizori, meșteri, toți aceștia s-au înșirat la acea monastire, chibzuind restaurarea ei, până ce îmbracă, biata biserică a lui Neagoe Vodă, în o pădure de brad, și pe dinăuntru și pe din afară, Și de ea nu se mai apucau, și Dumnezeu a trebuit s-o ferească de vreun foc, că atunci nu mai aveau unde să <se> mai plimbe inginerii și arhitecții, acești ovrei, cari storc, fără folos, punga țării.
Ce era, oare, acest blestem ? — Ce va fi fost această persecuție asupra monumentului lui Neagoe, care nu putu fi isprăvit până ce Doamna Despina își vându și cerceii din ureche? — Cum se putea, casa lui Dumnezeu, ce fu sfințită de o mie Sf. Părinți, de patriarhul Ierusalimului și de mai mulți episcopi, ce fu împodobită cu atâtea lucruri aduse chiar din Sf. Sofia, cu frumoase podoabe lucrate în bijuterii de chiar mâna Doamnei, și înzestrată cu atâtea moșii; acea casă a Domnului, în care s-au închinat cei mai mulți din glorioșii noștri domni, acea bijuterie fără exemplu în toată Europa, acest monument, care fu respectat de invaziunile barbarilor, de calamitățile mai multor oștiri străine, apoi de noi, românii, când ziceam că progresăm în toate, cum se putea a fi lăsat pe mâini atât de
