văzut nimic publicîndu-se de această întărire naturală, nici măcar vorbindu-se.
Acestea fiind opiniunile mele, ale celui mai după urmă din ofițerii bătrâni și vechi ai Oștirii Române, le public, ca să fie cunoscute de toți.
Apoi, fiindcă vorbim de strategie și întăriri, să mai arăt încă evenimentul important ce s-a petrecut în orașul București, în ziua de 13 septembrie a anului 1848. Eveniment care a dat întâiul avânt Armatei Române, când au avut îndrăzneala a invada, în vatra strămoșilor noștri, coloana de 9 000 a turcilor. Vă mărturisesc însă, ca unul ce am luat parte activă în lupta din Dealul Spirii, căci mă aflam dejurnă peste caraule, că dacă Guvernul Provizoriu, din care făceau parte și Ioan Brătianu, Costache Rosetti și Cristache Teii, nu dizloca, cu o săptămână înainte, Infanteria, Artileria și Cavaleria, trimițându-le, sub Magheru și Pleșoianu, la Râmnicu Vâlcei, astfel ca Garnizoana Capitalei să rămână numai din șase companii de infanterie, două din Regimentul I și patru din Regimentul al II-lea, în care mă aflam și eu, ca comandant al Companiei a V-a, apoi, credeți, domnilor cititori, că am fi alungat toată oștirea de sub Fuad bei, Kerim și Omer pașa, până am fi trecut-o Argeșul fără vad, căci neapărat că s-ar fi sculat toți sătenii comunelor din plasa Sabarului și s-ar fi pus sub drapelele noastre, după străvechiul obicei al strămoșilor noștri, și nu știu, zău, dacă ar fi scăpat vreun turc până la Dunăre din armata ce-și înfipsese corturile în tabăra de la Cotroceni. A cui e vina ? Ca să satisfac dorința mai multor din cetățenii mei, cari adesea m-au rugat de a le face istoricul încăierării noastre din Dealul Spirii, cu oștirea otomană, am onoare a vă pune sub ochi o pagină publicată de mine, sunt acum mai mulți ani; iată ce ziceam atunci:
„Care zi poate fi mai fericită în viața militarului, decât aceea în care se încununează virtutea sa și în care i se răsplătește picătura sângelui de către patria sa ?
Care mângâiere poate fi mai mare ostașului bătrân, decât aceea când Patria sa, peste 43 ani, vine a-i răsplăti vitejia și a-i împleti laure pe cap, la locul luptei, pentru faptele sale glorioase, căci atunci, și numai atunci, el vede dragostea, împreunată cu dreptatea ce Patria sa i-a fost păstrat totdeauna ?
Care mândrie a militarului tânăr poate fi mai la culme, când el vede faptele vechilor săi camarazi răsplătindu-se cu atâta dreptate de către Patrie, înaintea compatrioților săi, căci atunci și numai atunci speranța
