a vredniciei voastre. Am ordonat d-lui spătar, șefului vostru, ca să-mi prezinte raportul de înaintare a celor ce merită.
Noi răspunserăm toți, într-un glas:
— Să trăiți, înaltă Excelență!
A doua zi s-au făcut multe înaintări, când am primit și eu, o dată cu epoletele, și gradul de praporcic (sublocotenent).
Iată care a fost îndemnul cel mare al generalului, ca să ne dea dreptul la epoletul rusesc (până atunci, ofițerii, în loc de epolete, aveau pe umeri două împletituri de colac de fir); dreptul ăsta ni l-a dat în scop de a ne face să trăim în pace cu ofițerii ruși, cari numeau oștirea noastră: „panduri", cum apucaseră a o cunoaște când le-a dat ajutor în bătălia cu turcii, iar pe ofițerii noștri îi numeau „pandurschi-ofițer", ceea ce dădea naștere totdeauna la dușmănii. De la darea epoletelor, au început să numească rușii oștirea noastră „zemskaia streajii", adică straja pământească.
Peste o săptămână după aceste manevre, Regimentul al doilea, sub polcovnicul C. Ghica, s-a întors la Ploiești și a ocupat orașele ce le ocupase și mai înainte. Iar Regimentul întâi, în care mă aflam și eu, sub comanda polcovnicului Băleanu, dimpreună cu 2 escadroane, a coborât la Dunăre, unde am schimbat căpităniile vechi de margine, ce străjuiau Dunărea contra încălcărilor tâlhărești și a contrabandelor. Am înființat pichete pe marginea Dunării, la distanțe de un ceas între ele, în josul Dunării. Pichetele s-au stabilit în bordeie, făcute de lucrători români, încăpătoare de câte 6 soldați și un căprar, având lângă ele și o luntre cu câte trei vâslași. Aceste luntri serveau pentru vizitație, din pichet în pichet, precum și la ostroave. Acei vâslași mai târziu s-au organizat în corpuri de dorobanți înarmați, cu schimbul, pentru ajutorul oștirii regulate.
Prima datorie a pichetelor era păzirea cu stricteță a Cordonului Sanitar, pentru că se înființaseră atunci, de orașele dunărene, carantini, de nu putea trece nimenea dincolo fără a face o carantină de la 10-40 zile, fie sau nu vreo epidemie de partea dreaptă a Dunării; pe urmă, pichetele aveau datoria să strejuiască hotarul contra călcărilor tâlhărești și a contrabandelor.
în anul 1832, m-am bătut cu tâlharii pe Dunărea înghețată, având un pluton de soldați; am împușcat atunci trei tâlhari, care au și murit, iar din soldații mei a fost rănit numai unul. Tâlharii erau toți turci, înarmați cu carabine. Pentru această bravură, am fost chemat din Oltenița, în București, și am raportat, verbal, întâmplarea, spătarului, care m-a înălțat, pe dată, la gradul de porucic (
