având un moș bătrân, cu mască pe obraz, care face pe judecătorul acestei cete; el este oprit a nu vorbi cu nimenea; asta înseamnă că judecătorul nu trebuie să poată să divulge secretele trupei, să arate crimele făcute de soldați, care se osândeau la bătaia falangei. Numele aces- ta de falangă vine din numirea greacă a liniilor ostășești, ce se numesc (grecește) falanx. Instrumentul de pedeapsă era ast- fel: un băț lung, așa ca să-l poată ține de amândouă capetele doi, inși; în mijlocul acestui băț gros de supliciu era petrecută o frânghie, prin două găuri alăturate, și înnodată la amândouă căpătâiele. Osânditul ce nu mai merita a figura între bravii și oneștii săi camarazi — căci se osândea pentru crime mari — era trântit jos, la pământ, și i se treceau amândouă picioarele în acel laț de frânghie; apoi, cei doi inși care țineau căpătâiele bățului, suceau până alăturau tălpile picioarelor vinovatului una lângă alta. După asta începeau a-l bate la tălpi cu măciucile, lovindu-l tot soldatul din linie, până ce îl făceau nedestoinic a mai sta pe picioare și astfel se înțelegea că era incapabil a mai figura în linie, între camarazii lui.
Ei bine, această scenă o vedem că se petrece, totdeauna, la jocul călușarilor, cu deosebire că astăzi se adună toate măciucile de la călușari și cel pus la falangă este bătut cu snopul de măciuci. Aceasta ca să nu dea fiecare, așa, în glumă, ceva mai tare, totuși a trebuit să rămână înțelesul că vinovatul a fost osândit cu toate voturile camarazilor săi.
Este, până în ziua de astăzi, și ceata Borojenilor, care joacă o simplă horă; și acest joc este rămas tot din timpul romanilor. Este la țăranii noștri ziua ropotinului femeilor, care e o zi pe an, când toate muierile sunt libere a face orice petrecere, a se plimba, a bea și a mânca unde voiesc, fără a fi observate de bărbații lor. Această zi este urmașa celei mai mari sărbători a lui Bacchus, bețivul, și a sirenelor cu picioarele de capră, care făceau jocurile cele mai destrăbălate. Serbările astea două, fiind modificate după civilizația noroadelor, au rămas a fi la noi danțul borojenilor. Mai sunt încă Paparudele: aceasta este serbarea zeiței Mitras, sau Ceres, iar în elinește Chibela sau Dimitra, cu turnul în cap. Ea era patroana tuturor semănăturilor, de aceea se înfățișa purtând în mână cornul abundenții, având la picioare plugul și în cap turnul cetății (locuința omenească).
Serbarea ei o practică astăzi femeile, îmbrăcate peste cămașe cu buruieni, având pe cap cunună groasă, tot de buruieni. Această serbare se făcea la vremuri de uscături și de nerodire; femeile umblau pe strade și lumea le turna, pe arșițele mari, donițe de apă pe cap. Înlăturată fiind, pe
