urmă, acestă serbare idolatră, ea a rămas a fi practicată până în ziua de astăzi de țigănci. Fetele românce au îmbrățișat, după Sfânta noastră Evanghelie, jocul de veselie al surorilor lui Lazăr, cel ce a fost înviat din morți de Christos; jocul se numește Lăzărica și, în loc de buruieni, fetele pun pe ele haine curate, albe și lucruri de culori deschise și, în loc de cunună de buruieni pe cap, pun multă beteală de aur.
Mai era și încă mai este Mărțișorul, care îl pun toate fetele și damele, chiar la zi întâi de martie, la gât și la mâini: este un ban atârnat de un fir de mătase roșu și alb, ceea ce înseamnă: albeața feții și sănătate. Această găteală este a muzelor lui Marte, zeul războaielor. Măteasea roșie înseamnă sacrificiul sângelui, și mătasea albă, pacea.
Mai este încă o serbare tot la români, care durează nouă zile (de trei ori trei, nouă) la începutul lui martie: astea sunt Ursitorile. O babă trăgea lână din caier, altă babă o răsucea pe fus și a treia babă, până a nu sosi firul de lână la fus, îl tăia cu foarfecele, și de aceea s-au numit babe rele și babe bune. Cea care scoate din caier este născătoarea lumii și cea care pune pe fus este viața îndelungată, iar cea care taie firul cu foarfecele este cea mai rea și se numește Gorgoana. După aceste nouă zile, sosește ziua fericirei și i s-a zis, după religia creștină, a Sfintei Martire Evdochia, iar, tradițional, românii au pus-o și pe ea între babe, zicându-i Baba Dochia, adică fericita zi în care Dacia întreagă a căzut sub sceptrul strămoșilor noștri romani.
Multe lucruri frumoase a avut țara din obiceiurile romanilor, și, fiindcă vorbirăm de zeia Ceresa, cu cornul abundenței în mână, nu pot trece cu vederea un fapt. Ascultați, mă rog, e vorba de o pierdere mare artistică, ce s-a pricinuit țării în zilele lui Caragea. La anul 1816, fiind ispravnic de județ la Craiova un boier Coțofeanu, plecând în vizitarea comunelor din județul lui, se opri în gazdă la pârcălabul satului Celeiu (veche cetate a romanilor, pe unde și astăzi se găsesc mai multe antichități când sapă românii pe la șanțurile grădinelor lor); era iarna și, stând trântit cu ciubucul în mână și ochii la vatra focului, vede un copil mic jucându-se cu o păpușă; se dă jos din pat, se duce la copil, îi ia păpușa și copilul începu să țipe. Pârcălabul, tatăl copilului, care era afară la ușă, intră să ia copilul, să nu supere pe boier. Atunci boierul îi zise:
— Știi de ce țipă copilul ? Fiindcă i-am luat păpușa asta de aramă din mână. Să mi-o dai mie, mă, să o duc la copiii mei să se joace cu ea, că copilul tău e mic și o s-o trântească până îi va rupe capul și brațele; na un ban de argint, dă-l copilului și-l împacă cu el.
