generalii săi pățania cu farsa de spirit care i-a jucat-o santinela românească.
Să ne întoarcem și la minunea făcută, și în această epidemie de către Sfântul nostru Dimitrie, patronul Capitalei.
Pe la finele lunii septembrie, ordonă generalul Kiseleff a se face sfeștania mare în câmpul Filaretului, aducându-se Sfântul din Mitropolie. În acea zi, pe acea câmpie, se întinse un cort spațios, care fu înconjurat de toată Armata Rusească. Aduse mitropolitul pe Sfânt și-l așeză pe scaune, în mijlocul cortului. Kiseleff, cu toată generalimea întregii oștiri, cu toți soldații, clerul, boierii și poporul; când au început sfintele rugăciuni pentru încetarea epidemiei, s-au pus toți în genunchi; cei mai mulți au zis rugăciunile cu lacrămile în ochi.
în urmă, sărutându-se de toți sfintele moaște, s-au întors în deal la Mitropolie toți generalii și mitropolitul, pe jos și între rândurile batalioanelor, și intrară pe poarta Mitropoliei pe din dos; lăsară pe Sfântul în biserică și detașamentele plecară pe la locurile lor. O, minune! pe la 10 octombrie a scăzut repede numărul morților, care până atunci crescuse îngrozitor, până la 100-l60 pe zi. Mărturisesc că minunea asta a fost văzută de mine.
în vremea părinților și moșilor noștri, era atât de mult respectată Biserica noastră, cum și obiceiurile cele dictate de lege, încât chiar bolnavi de boalele cele mai grele alergau, mai întâi, de cereau ajutorul celor sfinte. De altfel, pe vremurile acelea nu exista nici un doctor în București, afară de doctorii curților domnești, în care publicul nu avea încredere ca să-i cheme, căci erau greci din Fanar și cu totul străini de limba românilor. Creștinătatea noastră alerga la cele sfinte, afară din puțini nemți și unguri ce erau în București și care mergeau și ei la popa lor, Baratu, care le dedea o singură doctorie, de broaște țestoase, hrănite cu dulceață de trandafir și cu zahăr.
Creștinii noștri aveau doctori și spițeri, după cum v-am arătat mai sus, pe Sf. Ioan Predidici și alții. Dânșii alergau la sfintele icoane făcătoare de minuni, din Capitală, le luau de pe la biserici și, după ce se făceau masluri în casă, cu banii cerșiți de la public, în odaia bolnavului, le opreau, puse pe scaun între lumânări aprinse. Bolnavul, simțindu-se mai bine, se scula din pat și mergea în biserică, cădea la sfintele daruri, de pășeau preoții Peste el. Astfel mulți bolnavi se făceau sănătoși, iar în vremea convalescenței lor erau pomeniți în biserică, la sfintele slujbe; aceste
