trăsuri ce-l însoțeau. Tunsu vede tot, cum surugii au oprit, după obicei, să frece caii la urechi, cum Kiseleff s-a dat jos din trăsură și cum convorbește cu generalii și aghiotanții săi. După plecarea trăsurilor, Tunsul se pune și scrie lui Kiseleff următoarea scrisoare:
„Înaltă Excelență, om împărătesc ce ești, ai fost adus de D-zeu în țara mea ca să faci numai bunătăți; capul Excelenței Tale a fost astăzi în gura puștei mele, n-am voit să te omor, căci omoram pe un părinte iubit de țară; astfel te rog și eu ca să poruncești gonacilor cari mă urmăresc să nu mă omoare când mă vor prinde, căci eu n-am omorât pe nimeni. Mă iscălesc, preaplecat al Excelenței Tale, Ioniță."
. Această scrisoare o trimise printr-un român călător, care nu cunoștea pe Tunsu, ca să o ducă în Târgoviște, la Kiseleff, zicând românului că o să ia un bacșiș bun, de 10 galbeni, căci îl vestește pe Kiseleff, prin scrisoare, de niște telegari cari i s-au furat din grajd și se află la un geambaș. Călătorul se pune pe fugă spre Târgoviște, se duce la Kiseleff, dă scrisoarea aghiotantului și Kiseleff îi dăruiește 5 poli imperiali și pornește ștafeta către vornicul Iordache Filipescu, scriindu-i că viața lui Tunsu să fie asigurată, totuși el să fie prins, negreșit, până la întoarcerea sa, căci, altfel, va scoate pe Filipescu din Vornicie.
Atunci să fi văzut poteri peste poteri, companiile oștirii răspândite prin pădurile din apropierea Capitalei, și circulări peste circulări vestind publicul că oricine va prinde pe Tunsu sau îl va preda, va fi iertat de capitație și va primi boierie și 1 000 de lei gratificație.
într-o seară, se pomenește Iancu Filipescu, care era agă, că intră în cabinetul lui un căpitan de Agie (jandarmi) și-i spuse:
— Stăpâne și cucoan Iancule, eu o să vă dau pe Tunsu; el e nașul meu, că el m-a cununat, și vine, întotdeauna, la mine duminică seara; șade vreo două zile în București, se plimbă prin cafenele, ia gazeta lui Eliad și a lui Carcalechi și marți seara pleacă afară, în pădurea în care ceata lui are poruncă să-l aștepte.
Să vă povestesc un episod din viața lui Tunsu. într-o seară, fiind ordonată ceata lui să-l aștepte în pădurea Mernanii, se văzu, spre seară, ocolită pădurea de soldați și de o sotnie de cazaci, iar căpitanul companiei de români, anume Ispir, din Regimentul al III-lea, cu ofițerul lui, precum și căpitanul de cazaci, cu ofițerul lui, ședeau la masă sub un frunzar, în bătătura cârciumei din Mernania. Deodată, pe când ofițerii mâncau, se pomenesc cu un biet român, cu traista pe băț, la spinare, că sosește pe fugă, plângând și zicându-le:
