cugetărei imaginative a omului sălbatec. Acesta nu simte, ca celelalte animale, numai a tot putemiciea naturei, ci face din iea obiectul cugetărei sale statornice : o fixază, caută s’o localizeze, și-n acelaș timp o generalizază, dîndu-i un nume: face dintr’însa centrul în al cărui jur se grupează toate închipuirile sale copilărești. Incă-n nestare să-mbrățoșeze Universul prin propriea-i cugetare, nici globul pămîntesc, nici măcar mediul restrîns în care naște și viețuește, omul sălbatec caută pretutindeni, întrebîndu-se, unde să hălăduească oare acea atotputernicie a cărui sentiment, de-acuin chibzuit și fixat, a pus stăpînire pe iei ? Și printr’un joc, printr’o aberație a fantaziei sale’ nepricepute, care ne-ar fi greu a o explica astă-zi, dînsul o pune într’o bucată de lemn, într’o treanță, pune atotputerniciea-ntr’o pieatră. Acesta-i curatul fetișizm, cea mai religioasă, cu alte cuvinte cea mai absurdă dintre religii.
După fetișizm, și adesea o dată cu iei vine cultul vrăjitoresc, închinarea la vrăjitori. Acesta-i un cult, dacă nu cu mult mai rațional, cel puțin mai natural, și care ne va surprinde mai puțin de cît fetișizmul. Cu acesta sîntem mal obicinuiți, fiind și astă-zi, chiar în sinul acestei civilizații cu care atît de mult ne fălim, incunjurați de tot feliul de vrăjitori: spiritiști, mediumuri, clar-văzători cu magnetizmul lor, preoți de-ai Bisericei catolice, grecești și romane, cari susțin că au puterea de
