imaginative, inconștientă de ceea-ce face, și din pricina aceea luîndu-și propriile produse drept ființi reale, căror le atribue în chip naiv o existență independentă, anterioară ori-cărei cunoștinți omenești, iear sie-și neatribuindu-și de cît meritul de-a fi descoperit aceste ființi în afară de sine. Cu chipul acesta, cugetarea imaginativă a omului populează lumea-i exterioară cu fantome cari i se par njai primejdioase, mai puternice, mai cumplite de cît ființele reale cari-i încunjură. Această cugetare imaginativă nu liberează omul din robiea naturală ce-l copleșește de cît ca să-l arunce numai de cît sub greutatea unei robii de mii de ori mai aspră și mai cumplită, sub acea a religiei.
Cugetarea imaginativă-i aceea care transformă cultul natural, ale cărui elemente și urme le-am găsit la toate animalele, îl transformă într’un cult omenesc, sub forma elementară a fetișizmului. Am văzut animalele adorînd instinctiv marile fenomene ale naturei cari într’adevăr îndeplinesc asupra existenței lor o acțiune imediată, puternică. Dar n’am auzit vorbindu-se de animale cari să fi adorat o inofensivă bucată de lemn, o treanță, un os, o pieatră, pe cînd asemenea cult îl găsim în religiea primitivă a sălbatecilor, și pănă și în catolicizm. Cum se explică această anomalie, în aparentă cel puțin atît de ciudată și care, din punctul de vedere al bunului simț și-al sentimentului realităței lucrurilor ne-nfățoșază omul cu mult mai inferior de cît cele mai modeste animale?
Această absurditate-i produsul
