Există o categorie de oameni cari, dacă nu cred, trebuie cel puțin să se prefacă că cred. Toți chinuitorii, toți apăsătorii și toți exploatatorii omenirei. Preoți, monarhi, oameni de Stat, militari, mînuitori de bani publici și privați, tot soiul de slujbași, polițiști, jandarmi, temniceri și călăi, monopoliști, capitaliști, storcători, antreprenori și proprietari, advocați, economiști, politiciani de toate culorile, pănă la cel din urmă băcan, cu toții vor repeta într’un glas aceste cuvinte ale lui Voltaire:
- Dacă Dumnezeu n'ar exista ar trebui născocit.
Căci, înțelegeți, trebuie o religie pentru popor. Asta-i supapa de siguranță.
În sfîrșit mai există o categorie, asia destul ce numeroasă, de suflete cinstite dar slabe, cari, prea inteligente pentru a lua dogmele creștine în serios, le resping în parte, dar n’au nici curajul, nici puterea, nici hotărîrea trebuitoare să le respingă-n total. Iele părăsesc în voea criticei tale toate absurditățile particulare ale religiei, nu fac nici un caz de nici o minune, dar se agață cu desperare de absurditatea cea mai de căpetenie, care ie izvorul a toate, de minunea care le lămurește și le îndreptățește pe toate, de existența lui Dumnezeu. Dumnezeul acestora nu-i de loc Ființa viguroasă, puternică, Dumnezeul brutal de pozitiv al teologiei. Ie o ființă nebuloasă, străvezie, amăgitoare, într’atît de amăgitoare în cît, cînd socoți c’ai cuprins-o, se preface-n Neant. Ie un miragiu,
