Credo quia absurdam: tocmai pentru că-i absurd, cred. Cu chipul acesta încetează ori-ce discuție, și nu mai rămîne de cît stupiditatea credinței, triumfătoare. Dar se pune pe dată altă-ntrebare: Cum poate naște, întfun om inteligent și-nvățat nevoea de a crede în taina asta ?
Ca să se fi păstrat în popor, și mai ales în populațiile rurale, mult mai mult de cît în proletariatul de la orașe, credința într’un Dumnezeu creator, cîrmuitor, judecător, stăpînitor, defăimător, mîntuitor și bine-facător al lumei, nimic mai firesc. Din nenorocire poporul ie încă foarte nepriceput, și-i ținut în nepriceperea asta de silințele necurmate ale tuturor guvernelor, cari privesc nepriceperea poporului ca una din cele mai de căpetenie condiții ale propriei lor puteri. Zdrobit de munca lui zilnică, lipsit de răgaz, de relații intelectuale, lipsit de cetire, în sfîrșit lipsit aproape de toate mijloacele și de-o bună parte din îndemnurile cari dezvoită judecata în oameni, poporul admite cele mai adesea fără nici o critică și de-avalma tradițiile sau datinele religioase. Invăluindu-l în toate împrejurările vieței, de mic copil, și fiind întreținute în sînui său de o mulțime de otrăvitori de tot soiul, oficiali, preoți și laici, acestea se prefac la dînsul într’un soiu de obicinuință mintală și moraiă, foarte adesea mult mai puternică de cît bunul său simț natural.
Mai ie o împrejurare care explică și-ndreptățește întru cît-va credințele absurde ale poporului.
