mai vorbim de filosofii indieni, au scris grămezi de volume și au creat niște sisteme pe cît de ingenioase pe atît de sublime, în cari au spus în treacăt multe lucruri mari și frumoase, și au descoperit adevăruri nemuritoare, dar cari au lăsat taina asta, ținta de căpetenie a cercetărilor lor transcendente, tot atît de nepătrusă precum fusese și înaintea lor. Și dacă uriașele silinți ale celor mai minunate genii cunoscute de lume, cari, vreme de cel puțin trei-zeci de veacuri au întreprins, această muncă de Sisif, mereu și mereu, dacă silințele acestea n’au izbutit de cît să facă această taină și mai de nepătruns, putem noi oare nădăjdui că ni se va dezvălui astă-zi nouă, prin speculările rutinare ale unor discipoli pedanți, ai unei metafizici artificial încălzite, și asta într’o vreme cînd toate spiritele viguroase și serioase s’au abătut de la această echivocă știință, izvorîtă dintr’o tranzacție, negreșit istoricește explicabilă, sau dintr’un compromis dintre nejudecata credinței și judecata științifică, sănătoasă?
Ie vădit că această cumplită taină nu poate fi nici cu-n chip explicată, cu 3lte cuvinte că ie absurdă, fiind-că numai absurdul nu se lasă nici de cum explicat. Ie vădit că ori-cine, pentru fericirea-i, pentru vieața-i, are nevoe de iea, trebuie să renunțe la judecata-i, și întorcîndu-se dacă poate la credința naivă, oarbă, tîmpită, să repete, cu Tertulian și cu toți credincioșii de bună credință, aceste cuvinte cari rezumează chiar miezul teologiei:
