se pare că Hegel a făcut-o pentru întăea oară, vom vorbi despre particularitatea vorbirei omenești de-a nu putea exprima de cît generalități, iear nu existența imediată a lucrurilor, în toată golicimea realistă a cărei întipărire imediată ni-i adusă de simțuri. Tot ce puteți spune despre un lucru ca să-l determinați, toate proprietățile ce i le veți atribui sau pe cari le veți găsi în iei, vor fi niște determinări generale, aplicabile, în diferite grade și într’o cîtime nenumărată de cazuri diferite, la o mulțime de alte lucruri. Cele mai amănunțite, cele mai intime, cele mai materiale determinări sau descrieri, ce veți putea face despre un lucru, vor fi tot niște determinări generale, iear nu individuale. Individualitatea unui lucru nu se exprimă. Pentru a indica această individualitate va trebui sau să duceți pe cel cu care vorbiți s’o vadă, s’o audă, s’o pipăe, sau va trebui să-i determinați locul și timpul, ca și raporturile sale cu alte lucruri determinate mai dinainte și cunoscute. Această individualitate scapă ori-căror altor determinări. Dînsa își scapă încă chiar sie-și, fiind-că însă-și iea nu-i alta de cît o transformare neîncetată: ieste, a fost, nu mai ieste, sau ieste altă ce-va. Realitatea-i nestrămutată, ieste de a dispărea sau aceea de-a se preface. Această realitate nestrămutată, ie partea sa generală, i-i legea, obiectul științei. Această lege,
