lege ar fi impusă lucrului, pentru-că această expresie ar presupune o existență mai dinainte a lucrului, sau o existență despărțită de legea sa, pe cînd legea, acțiunea, proprietatea, alcătuesc aici ființa lucrului însu-și. Insu-și lucrul nu-i alta de cît tocmai această lege. Urmînd-o, lucrul își manifestă propriea sa natură intimă: iei ieste. De unde urmează că toate lucrurile reale, în dezvoltarea și-n toate manifestările lor sînt fatal cîrmuite de legile lor, legi cari li-s impuse atît de puțin în cît astea alcătuesc, din potrivă, toată ființa acestor lucruri.
In toate lucrurile există cu adevărat o parte sau, dacă voiți, un soiu de ființă intimă, care nu-i de loc neaccesibilă, dar care ie nesezizabilă pentru știință. Asta nu-i de loc ființa intimă, despre care vorbește Littré cu toți metafizicii și care ar alcătui după iei acel în sine al lucrurilor și acel de ce al fenomenelor. Asta-i din potrivă, partea cea mai puțin esențială, cea mai puțin interioară, cea mai exterioară, și tot o dată cea mai reală și cea mai trecătoare, cea mai fugitivă a lucrurilor și a ființelor : asta-i materialitatea lor imediată, individualitatea reală, cum numai simțurilor noastre se-nfățoșază și pe care nici o reflectare a spiritului nu poate s’o reție, nu poate s’o exprime nici un cuvînt. Repetînd o observație foarte ciudată, pe care mi
