luată și privită aparte, nu-i de cît o abstracție, lipsită de orice-caracter real de ori-ce existență reală. In realitate iea nu există, iea nu-i o lege efectivă, de cît în acest proces real și viu de transformări imediate, fugitive, nesezizabile și cari nu pot fi exprimate prin graiu. Asta-i dubla natură, natura contrazicătoare, a lucrurilor: de-a fi în realitate în ceea-ce încetează de-a fi, și de-a nu exista de loc în realitate în ceea-ce rămîne general și nestrămutat în mijlocul neîntreruptelor lor transformări.
Legile rămîn, dar lucrurile pier, ceea-ce ie tot una cu a zice că iele încetează de-a fi acele lucruri, ajungînd lucruri nouă. Cu toate astea iele-s niște lucruri existente, reale, pe cînd legile lor n’au existență efectivă de cît întru cît sînt pierdute în iele, nefiind într’adevăr ce-va de cît atîta vreme cît sînt modul real al existenței reale a lucrurilor : privite aparte, în afară de această existență, aceste legi ajung niște abstracții fixe și inerte, sau ne-ființi.
Dezvoltarea succesivă a lumei materiale, ca și a vieței organice, animale, și a inteligenței istorice progresive, atît individuale cît și sociale, a omului, în lumea asta, o pricepem prea bine. Asta-i o mișcare cu totul naturală, de la simplu la compus, de jos în sus, sau de la inferior la superior : o mișcare conformă tuturor experiențelor noastre zilnice, și prin urmare conformă și
