reală, va trebui să dispară o dată, nu știu în cîte milioane de milioane de veacuri, și că, ca și planeta noastră, fără-ndoeală cu mult înaintea iei, dînsul a trebuit să aibă un început în timp. De unde urmează că obîrșiea materiei solare trebuie căutată în materiea universală.
Acum, dacă convorbitorul mieu mă întreabă care a fost obîrșiea materiei universale, a acestei totalități nesfîrșite de lumi pe cari le numim Univers nesfîrșit, îi voiu răspunde că întrebarea lui cuprinde-un noti-senz, că îea-mi insuflă așa zicînd răspunsul absurd pe care dînsul ar vrea să-l audă de la mine. Intrebarea aceasta se traduce prin alta: A fost oare vre-un timp în care materiea universală, Universul nesfîrșit, Ființa absolută și unică, să na fi ființat oare ? In care să nu fi existat de cît ideea, și neaparat ideea divină, Dumnezeu, care, dintr’o toană ciudată, după ce vreme de-o vecinieie, nesfîrșită-n trecut, după ce fusese un Dumnezeu trîndav sau un Dumnezeu neputincios, un Dumnezeu neisprăvit, îi trecu prin minte de-o dată și simți la un moment anumit, la o vreme determinată în timp, simți puterea și voința de-a crea Universul ? Dumnezeu care, după ce fusese vreme de-o vecinicie un Dumnezeu necreator, ajunse, nu știu prin ce minune de dezvoltare interioară, un Dumnezeu creator ?
In întrebarea despre obîrșiea materiei universale se cuprind necesar toate cele înșirate aici. Admițînd înse, pentru o clipă, chiar absurditatea
