unui Dumnezeu creator, tot la recunoașterea veciniciei Universului, vrînd-nevrînd, vom ajunge. Pentru-că Dumnezeu nu-i Dumnezeu de cît pentru-că-i presupus a fi absoluta desăvîrșire: absoluta desăvîrșire înlătură înse ori-ce idee, ori-ce putință de dezvoltare. Dumnezeu nu-i Dumnezeu de cît din pricină că natura sa ie neclintită, nestrămutată. Ceea-ce-i astă-zi, pururea a fost și va fi. Dacă-i astă-zi un Dumnezeu a tot puternic și creator, din totdeauna a fost. Nu la o vreme determinată a creat iei lumile așa dar, a creat Universul, ci din toată eternitatea. Așa dar Universul ieste etern. Fiind etern dînsul atuncea n’a fost creat, și n’a fost nici o dată un Dumnezeu creator.
In ideea unui Dumnezeu creator, zace contrazicerea, că ori-ce creație, idee și fapt împrumutate de la experiența omenească, presupune o vreme determinată în timp, pe cînd ideea de Dumnezeu presupune eternitatea: de unde rezultă o vădită absurditate. Aceea-și judecată se aplică la feliu și absurdităței unui Dumnezeu cîrmuitor al lumilor și leguitor. Iutr’un cuvînt, ideea de Dumnezeu nu suportă nici critica cea mai slabă. Ce rămîne căzînd Dumnezeu ? Rămîne eternitatea Universului nesfîrșit.
Ieată dar un adevăr cu privire la absolut și care îmbracă ori-cum caracterul unei certitudeni absolute, desăvîrșite : Universul ieste etern și rta fost nici o dată, de nimeni, creat. Acest adevăr ieste foarte însemnat pentru noi, fiind-
