După ce-și cîștigase toate titlurile nepieritoare de glorie în opoziție, atît în cea religioasă și filosofică, cît și în cea politică, în protestare și-n revoluție, burghezimea ajunse în sfirșit clasă stăpînitoare, și cu chipul acesta apărătoarea și conservatoarea Statului, acest din urmă ajungînd și dînsul, la rîndul Iui, așezămîntul temeinic, excluzi v, al puterei acestei clase. Statu-i puterea, și înainte de ori-ce drept are puterea, argumentarea triumfătoare a puștei cu șpagă, a baionetei, în sprijinul lui. Dar omul ie atît di ciudat, în cît această argumentare, ori-cît de elocventă ar părea, nu i se pare îndestulătoare, mereu. Ca să-i impue respect, omului îi’trebuie neaparat o oarecare sancțiune morală. Ce-va mai mult, această sacțiune trebuie să fie atît de vădită și simplă în cît să poată convinge mulțimea, care cu toate că îngenunchiată de puterea Stalului, trebuie adusă să recunoască iea singură moralicește dreptul acestui Stat.
Pentru a convinge mulțimea de bunătatea unui așezămînt social nu sînt de cît două mijloace. întăiul, singurul real, dar și cel mai anevoios, din pricină că implică desființarea Statului, adică desființarea exploatărer majorităței de-o mmoritate, exploatare politicește organizată, ar fi îndestularea, direclă, complectă, a tuturor trebuințelor, a tuturor năzuințelor omenești ale masei, ceea-ce ar fi tot una cu lichidarea totală a existenței, atît politice, cît și economice, a clasei burgheze, dar ceea-ce
