găsesc asemenea lucru foarte adînc și cît se poate de drept, tocmai fiind-că ie ce-va monstruos de nedrept și absurd. După aceea, aducîndu-și aminte că nu iera numai un Dumnezeu de răzbunare și de mînie, ci și un Dumnezeu de iubire, după ce chinui existența cîtor-va miliarde de biete, ființi omenești, osîndindu-le încă unui iad vecinic, dînsul avu îndurare de rest. Ca să izbăvească restul acesta, și ca să-mpace și iubirea-i eternă, cu mîniea-i eternă, dumnezeească, pururea nesățioasă de jertfe, de sînge, trimese pe lume, ca o jertfă ispășitoare, pe unicu-i fiu, ca să fie ucis de oameni. Ceea-ce se chieamă taina izbăvirei, temeliea tuturor religiilor creștinești. Și măcar dacă dumnezeescul Mîntuitor ar fi izbăvit întreaga lume de oameni. Dar nu, în raiul făgăduit de Hristos, se știe, fiind-că se spune fățiș, va să fie numai puțini aleși. Restul, marea mulțime a generațiilor prezente și viitoare, va arde pe vecie în iad. Iear păn-atunci, drept mîngîere, Dumnezeu, pururea drept, pururea bun, dă pămîntul pe mîna cîrmuirei unor tirani ca acei de ale căror cruzimi ie plină istoriea.
Ieată ce povești absurde se debitează, ieată ce învățături monstruoase se predau, chiar în timpul de față, în toate școalele populare din Europa, din porunca guvernelor. Nu-i oare vădit că toate aceste guverne sînt otrăvitoarele sistematice, îndobitocitoarele interesate ale maselor populare ?
De cîte ori mă gîndesc la mijloacele păcătoase și
