părticelele dumnezeești se recunosc atît de puțin la începutul existenței lor omenești, în cît încep prin a se sfășiea între iele. Cu toate astea, în mijlocul acestei stări de barbarie și de brutalitate, cu totul animală, părticelele dumnezeești, sufletele omenești, păstrează ca o vagă amintire a dumnezeirei lor primitive: iele-s neînfrînt atrase spre întregul lor: iele se caută, iele îl caută. Dumnezeirea, răspîndită și pierdută în lumea materială, se caută chiar dînsa în oameni. Dar ie într’atît de distrusă, de această mulțime de închisori omenești, în care se găsește împrăștiată, în cît căutîndu-se săvîrșește o grămadă de neghiobii.
Incepînd prin fetișism, dinsa se caută și se adoră pe sine, cînd într’o pieatră, cînd într’o bucată dn lemn, cînd într’o treanță. Ie chiar foarte probabil că n’ar fi ieșit nici o dată din treanță dacă cealaltă dumnezeire, care nu s’a lăsat să cadă-n materie, și care s’a păstrat în starea de spirit pur în înălțimele sublime ale idealului absolut, sau în regiunile cerești, dacă aceasta n’ar fi avut milă de iea.
Ieată o nouă taină: taina Dumnezeirei care se desparte în două jumătăți, ambele de-o potrivă de-ntregi și de nemărginite, din cari una, Dumnezeu tatăl, se păstrează în purele religii nemateriale, pe cînd cealaltă, Dumnezeu fiul, s’a lăsat să cadă-n materie. Vom vedea pe dată stabilindu-se între aceste două divinități despărțite una de alta, raporturi neîntrerupte de sus în jos și de jos în
