oamenilor, care ar implica neputința de a exista mai mult de-un om. Cît despre părticele, asta-f altă ce-va: nimic mai cu judecată,. într’adevăr, ca o părticică să fie mărginită de alta, și să fie mai mică de cît întregul. Numai că și aici altă contradicție se ivește. A fi mărginit, a fi mai mare sau mai mic, astea-s niște însușiri ale materiei, nu ale spiritului. Ale spiritului, precum îl înțeleg materialiștii, da, negreșit, fiind-că după materialiști, adevăratul spirit nu-i alt ce-va de cît funcționarea organizmului cu totul material al omului, șv așa mărimea sau micimea spiritului atîrnă cu totul de mai marea sau mai mica perfecționare materială a organizmului omenesc. Dar aceste însușiri relative de mărginire și de mărire nici nu pot t\ atribuite spiritului, cum îl înțeleg idealiștii, șprițului cu totul material, spiritului aflător în afară de ori-ce materie. Acolea nu poate exista nici mai mare, nict mai mic, nici vre-o mărginire-ntre spirite, fiind-c nu există de cît un Spirit: Dumnezeu. Dacă vom mai spune că infinit de micile și de mărginitele părticele cari constituesc sufletele omenești sînt tot o dată nemuritoare, vom încununa contradicțiea. Dar asta-i o chestie de credință. Să pășim mai departe.
Ieată deci Divinitatea sfîșiată și găvozdită, îrx părți infinit de mici, într’o nenumărată mulțime de ființi de tot sexul, de toate vristele, de toate neamurile și de toate colorile. O situație cu totul nepotrivită și nenorocită pentru iea. Pentru-că
