pe mult sentiment, idealicește și-abstract poetic. Keligiea lor ie ca o ultimă încercare de divinizare a tot ce constitue umanitatea în oameni.
Asta-i tocmai contrariul lucrărei ce îndeplinim noi. In vederea libertăței, demnităței și propășirei omenești noi credem că trebuie să luăm înapoi de 3a Ceriu bunurile rîpite de acesta de la pămînt, pămîntului să le dăm. Pe cînd, idealiștii moderni, silindu-se să săvîrșască un ultim furtișag, eroic din punctul de vedere religios, ar voi, din potrivă, să înapoească iear ceriului, acelui dumnezeesc hoțoman acum demascat, supus la rîndul său prădăciunei prin impietatea cutezătoare și prin analiza științifică a liher-cugetătorilor, tot ce are omenirea mai mare, mai frumos și mai nobil.
Idealiștii moderni fără-ndoeală socot că, pentru a se bucura printre oameni de o autoritate mai mare, ideile și lucrurile omenești trebuie să poarte pecetea sancțiunei dumnezeești. Cum să luăm cunoștință înse de asemenea sancțiune ? Nu prin vre-o minune, ca-n religiile pozitive, ci prin mărețiea, prin chiar sfințeniea ideilor și lucrurilor : ceea-ce-i mare, ceea-ce-i frumos, ceea-ce-i nobil, ceea-ce-i drept, trebuie privit drept dumnezeesc. In acest cult religios, nou, ori-ce om care se inspiră de aceste idei, de aceste lucruri, ajunge un preot, consacrat pe dată însu-și de Dumnezeu. Dovada ? Insă-și mărețiea ideilor ce exprimă și a lucrurilor ce săvîrșește: nu-i nevoe de alt-ce-va. Astea sînt într’atîta de sfinte în cît inspirate puneau fi numai de Dumnezeu.
