Ieată în puține cuvinte toată filosofiea acestor idealiști: filosofie de sentiment, nu de cugetări adevărate, reale, un soiu de pietizm metafizic. Pare ceva cu totul nevinovat, înse asta-i numai o-nchipuire, căci doctrina foarte precisă, foarte strimtă și foarte rigidă, care s’ascunde sub nelămurirea vaporoasă a acestor forme poetice, duce la acelea-și rezultate dezastruoase ca și toate religiile pozitive: cu alte cuvinte la negarea cea mas desăvîrșită a libertăței și-a demnităței omenești.
A proclama ca ce-va dumnezeesc tot ce găsim mare, drept, nobil, frumos în omenire, însamnă a recunoaște implicit că omenirea prin sine n’ar fi în stare să producă așa ce-va. Ceea ce ie tot una cu a zice că, omenirea redusă la sine, propriea natură a acestei omeniri, ie mizerabilă, nedreaptă, josnică, uricioasă. Ieată-ne întorși la esența oricărei teîigii, cu alte cuvinte la ponegrirea omenirei pentru cea mai mare glorie a dumnezeirei.. Și de vreme ce inferioritatea naturală a omului și incapacitatea lui firească de-a se ridica prin sine, în afară de ori-ce inspirare dumnezeească, pănă la ideile drepte și adevărate, sînt cu chipul acesta admise, trebuie admise neapărat toate consecvențele teologice, politice și sociale ale religiilor pozitive. De vreme ce Dumnezeu, Ființă perfectă și supremă, se pune față de omenirea mijlocitorii dumnezeești, aleșii, inspirații lui Dumnezeu, răsar ca diri pămînt, să lumineze, să călăuzască, să cîrmuească neamul omenesc în numele său.
