nestare să se rîdice pănă la iel“. De unde rezultă nevoea unei revelații speciale, determinată de grațiea dumnezeească. Iear acest adevăr revelat, care, ca atare, de analiza spiritului profan nu poate să fie pătruns, ajunge baza științei teologiei.
O hipoteză firește nu-i hipoteză de cît din pricină că nu-i încă verificată. Dar știința deosebește două soiuri de hipoteze: pe, cele a căror verificare pare cu putință, probabilă, și pe cele a căror verificare ie pe totdeauna cu neputință. Hipoteză dumnezeească, cu toate diferitele sale modificări, Dumnezeu creator, Dumnezeu suflet al lumei sau ceea ce numim imanență dumnezeească, cauză primă și cauze finale, esență intimă a lucrurilor, suflet nemuritor, voință spontană, și așa mai departe, toate astea cad în cea din urmă categorie. Toate astea, avînd un caracter absolut, din punctul de vedere al științei nu se pot verifica nici cu-n chip, din punctul de vedere al științei care nu poate recunoaște de cît realitatea lucrurilor a căror existență ni-i manifestată prin simțuri, prin urmare a lucrurilor determinate, finite. Fără să-și propue a le adinei esența intimă, știința trebuie să se mărginească a studiea raporturile exterioare ale acestor lucruri și legile.
Dar tot ce din punctul de vedere științific nu se poate verifica, prin asta, din punctul de vedere al realităței ie oare nul ? Ba de loc, și ieată o dovadă: Universul nu se mărginește la sistemul nostru solar, care nu-i de cît un punct neperceptibil în spațiul
