Păcatele slugerului/Capitolul X - Ce se întîmplă în vîrful Carecnei

 

Ajunseră odată în vîrful dealului. Bordeiul se vedea foarte bine. Amîndoi înaintară spre întrarea lui, ținînd cîte un pistol cu cucoșul tras în fiecare mînă.

Nu făcuse cinci pași cînd doi dulăi urieși ieșiră de lîngă gard și se aruncară lătrînd asupra lui Petrea. Dar înainte ca ei să-l fi putut ajunge, erau doborîți la pămînt, loviți de glonții lui Strilea. Acesta de-abie aruncase pistoalele goale gios și luase din toc celelalte două, cînd o detunătură se auzi și Petrea, lovit în inimă, căzu la pămînt.

Sulgeriul văzu numai un braț și țava unei puști în dosul unui copac, lîngă gard; dar pentru ochiul lui atîta era de ajuns. Oțelele pistoalelor erau trase: brațul lui se întinse, o împușcătură se auzi. Șchiopul dădu un țipet de durere, scăpă pușca din mînă și căzu gios. Gloanțele sulgeriului îi întră se adînc în umăr, zdrobind rău ciolanul.

Strilea se aruncă îndată la pămînt, în iarba care-i venea pănă la brîu, și încărcă răpede pistolul cu care trăsese: auzea gemetele rănitului. După ce isprăvi să încarce pistolul se ridică în genunchi cu îngrijire și se uită de jur împrejur. Rănitul zăcea la piciorul unui nuc, cu capul descoperit; ceva mai departe, între el și gard, era un umbrar și mai departe altul mai mare, sub care se vedeau doi cai. Acuma pricepu totul.

Șchiopul nu se afla în bordei precum ei crezuse, ci se odihnea sub umbrarul cel mic, spre a fi mai în apropiere de caii pe care îi adăpostise sub altă colibă de crengi. De unde sulgeriul crezuse că ie el locul cel mai primejdios, îl dăduse lui Petrea care, înaintînd drept asupra umbrarului, fusese zărit numaidecît de Șchiopul și culcat la pămînt. Și acuma îi părea rău lui Strilea că nu luase el locul lui Petrea, căci era om fără frică și încrezător în sine: nu se îndoia o clipă că, de ar fi fost el în fața Șchiopului, l-ar fi împușcat înainte ca hoțul să fi apucat să deie într-însul.

Dar tovarășii Șchiopului, Crăciun și cu moșneagul despre care îi vorbise Petrea, oare unde erau? Nu se vedea semn de om nici sub umbrar, nici în bordeiul a cărui ușă era deschisă, lăsînd ochiul să pătrundă pană în fundul lui.

Sulgeriul scoase pălăria din cap, o ridică în vîrful pistolului și o primblă deasupra ierburilor. Nu auzi nimică, nu văzu nimică. După o bucată de vreme se culcă iar la pămînt și începu să se tîrască pe brînci înspre locul unde zăcea hoțul rănit. Cînd ajunse la cinci pași de el, se ridică în picioare cu pistoalele întinse în mînă. Dar nu apucase să facă un pas cînd, din dosul umbrarului, plecă un fulger urmat de o detunătură și pălăria lui Strilea zbură din capul lui.

El se aruncă dintr-o săritură în dosul unui nuc și, luînd la ochi pe Șchiopul care zăcea cu fața în sus și se uita drept la dînsul, îi strigă:

— Dacă nu poruncești tovarășilor tăi să lepede armele și să iasă din dosul colibei cu mînile goale, îți zbor crierii. Iți dau ragaz numai pănă cînd voi numara patru. Una, două….

Sulgeriul nu apucă să numere mai departe, căci Șchiopul strigă:

— Leapădă pușca, Anico, și ieși afară din umbrar dacă vrei să mă mai vezi în viață!

Din umbrar se văzu ieșind atunci o femeie tînără și frumoasă, cu părul și ochii negri, purtînd. portul obișnuit în Vrancea: cămeșă cusută cu cusătură neagră, cu mîneca învîrtită, fotă neagră și iminei negri. Era albă ca varul, dar ochii ei aruncau scîntei de turbare.

Strilea o acoperi îndată cu pistolul.

— De-ți este dragă viața, pune-te gios lîngă ibovnicul tău și rămîi nemișcată.

Tînăra femeie făcu precum i se poroncise.

— Acuma aruncă-mi răpede pușca care-i lîngă tine. Îndată!

Anica luă pușca care scapase din mîna Șchiopului și o aruncă sulgeriului, la picioarele căruia căzu.

— Scoate-i brîul! mai poronci Strilea.

Anica desprinse brîul Șchiopului, un cuțit căzu dintr-însul și fu aruncat sulgeriului împreună cu cornul cu praf al hoțului.

— Foarte bine, zise Strilea care nu se mișcase de după copac. Acuma rîdică pe Niță și-l razimă de nuc. Bine, așa! Acuma să stăm de vorbă!

— Măi Niță, adaose el, urmînd să ție pistolul întins asupra Șchiopului, ia spune-mi unde sînt Crăciun și cu moșneagul care îți păzește bordeiul?

— Nu sînt aici.

— Dar unde-s?

Șchiopul tăcu cîtva. Se vedea pe fața lui că într-însul se petrece o luptă grea.

După o tăcere prelungită zise:

— Crăciun o plecat departe peste hotar, iar pe unchieș l-am trimes la Străoani să cumpere merinde.

— Pe Crăciun l-ai trimes la groful Apor?

La acest nume Șchiopul tresări.

— De unde știi? întrebă el.

— Doară știu că ai furat caii pentru grof. Pentru ce l-ai trimes?

— Ca să-mi aducă bani.

— Cum s-o dus, pe gios?

— Ba nu, calare, pe calul meu.

— Cînd o plecat?

— Pot să fie vro două ceasuri.

— Dar unchieșul o mers pe gios? Cînd se-ntoarce?

— O plecat calare pe alt cal care-l țin aici. Cred că s-a întoarce pe la asfințitul soarelui.

— Vra să zică tu ești singur aici, numai cu Anica.

— Sîngur numai cu dînsa.

— Fa Anică, zise sulgeriul, ia vină cu mine pănă la cel umbrar și apoi pănă la cai, dar să te ferească Dumnezeu să te încerci să fugi sau să faci vrun vicleșug că-ți împodobesc fără doar și fără poate fața cea frumoasă cu un gloanțe. Mergi înainte!

Anica se sculă și, urmată de sulgeriu cu pistoalele în mînă, îi duse la umbrar. Sub umbrar Strilea găsi o pușcă și o secure. Atîrnă pușca de umăr prin curea și puse securea în brîu. Pe urmă merseră la cai. Amîndoi erau în bună stare și mîncau veseli din gramada de iarbă pusă dinaintea lor. Apoi sulgeriul poronci Anicăi să vie cu el la bordeiul în care nu găsiră nici o armă.