Păcatele slugerului/Capitolul XI - În care un copou scapă viața stapînului său

←Capitolul X - Ce se întîmplă în vîrful Carecnei

Păcatele slugerului de Radu Rosetti Capitolul XI - În care un copou scapă viața stapînului său

Capitolul XII - Cum știe sulgeriul Mihalache să-și poarte trebile→

Se îndreptau spre rănit cînd li ieși înainte, venind despre pădure, un copou. Sulgeriul îl recunoscu îndată.

— Copoul lui Neculai Jinga! strigă el. Trebuie să fie și Jinga pe aici.

— Na! Na! Dudaș!

Dar Dudaș, nevoind să-l bage în samă, o luă răpede la vale, se opri o clipă înaintea leșului lui Petrea, îl mirosi cîtva, dădu un urlet lung, apoi dispăru în pădure. Sulgeriul, tot împingînd pe Anica înaintea lui, merse să rîdice pistoalele cu care împușcase cînii și pe care le aruncase gios, le puse în brîu, apoi se îndreptă spre locul unde zăcea, cu fața în sus, Petrea. Trupul era acuma înțăpenit și se afla în mijlocul unui lac de sînge: fața era liniștită, cu ochii închiși, — ai fi crezut că doarme. După ce-i încrucișă mînile pe piept, sulgeriul luă și cele două pistoale ale mortului, încarcate amîndouă, și se întoarse spre Niță.

— Pune-te gios, poronci el Anicăi. Nu atît de aproape de dînsul, mai departe. Așa!

Apoi se așăză și el gios, în fața lor, și ramase privindu-i.

Niță era un barbat de vro treizeci de ani, de o statură care întrecea pe acea obișnuită, și cumplit de spătos. Capul îi era acoperit cu un păr roș ca jaratecul și des ca peria. Fruntea îi era îngustă, ochii mici și suri, fălcile și bărbia puternice, iar gura mare cu buze groase, aproape vinete. Mustețile scurte erau roșii ca și părul.

Niță era renumit pentru putera lui fără samăn; oamenii cei mai vestiți din Putna, Bacău și din Rîmnicul muntenesc care se pusese cu dînsul la luptă fusese învinși cu cca mai mare înlesnire.

Era meșter de pușcă și de pistol și călăreț vestit. Tatăl sau, preutul Pavăl de la Precista, era un om de treabă, dar zgîrcit. Niță învațase carte bună, însă slăbiciunea preutesei îl pierduse. Ea îl deprinsese din copilărie cu bani mulți și Niță se făcuse un crai și un bătăuș de frunte. Preutul îl dăduse chiar afară din casă de vro patru ani, căci îl făcuse de rușine.

Fiind prins de un negustor la soția lui, noaptea, fu împușcat în genunchi; deși se vindecă, rămăsese cam șchiop. De la acea întîmplare părăsise Focșănii și trăia mai mult prin codri, trecîndu-și vremea cu vînatul, căci era un vînător pătimaș și minunat. Am văzut că trecea drept hoț de cai și că era chiar bănuit de mai multe omoruri ai căror făptuitori nu se putuse descoperi pănă atunci.

Sulgeriul nu știa ce să facă. Să ieie caii, să-i ducă pănă la locul unde lăsase pe al său și pe acel al lui Petrea și apoi să pornească spre Domnești? Era lucru ușor, dar se temea ca Șchiopul, rănit cum era, să nu găsească chip, mai ales după întoarcerea moșneagului, să fugă, și vom vedea în curînd că Strilea avea temeiurile lui pentru a nu scapa pe hoț din mîni. Pe de altă parte, așteptînd aici, se expunea primejdiei să vadă venind la poiană alți tovarăși de-ai Șchiopului, care, pe lingă că ar fi putut să puie mîna pe cai, l-ar fi făcut să plătească scump îndrăzneala lui. O singură nădejde avea: să treacă pe acolo Neculai Jinga care, după cum arata ființa copoului lui în poiană, trebuia să fie prin împrejurimi. Dar dacă Jinga ocolea culcușul Șchiopului? Cum să deie de știre că el, sulgeriul Mihalache, se află acolo? Fu trezit din gînduri de urletul unui cîne, devale, în pîrăul Hagiului. Nu încăpea îndoială, cînele de la care pleca urletul era copoul lui Jinga. Urletul contenea, dar numai puține clipe, pentru a reîncepe iar, mai deznădăjduit decît adinioarea. Din în – tîmplare ochii lui Strilea căzură pe fața Anicăi tocmai cînd urletul reîncepu și o surprinseră făcînd semn cu ochiul lui Niță care-i răspunse în același chip. Sulgeriul crezu dintăi că se sfătuiesc din ochi spre a se arunca asupra lui. Șchiopul, chiar cu o sîngură mînă, ajutat fiind de Anica, l-ar fi putut răpune; dar avea pistolul în mînă și mort ar fi fost Șchiopul la cea dintăi mișcare. Apoi fața Șchiopului arata cu prisosință că rana ii pricinuiește dureri grozave; el nici nu se. gîndea la vro luptă. Dar un nou rînd de urlete în vale făcu pe Anica să se uite iar cu coada ochiului la Niță. Strilea începu să bănuiască că hoțul și cu ibovnica lui știau pentru ce urlă copoul.

— Măi Niță, zise el, oare nu știi tu pentru ce urlă astfeli copoul lui Jinga devale, în pîrău?

— De unde să știu? răspunse Șchiopul.

Dar Anica tresărise la întrebarea sulgeriului.

— Măi Niță, zise iar Strilea, tu mă înșăli. Știi prea bine de ce urlă copoul. Vei fi ucis pe Neculai Jinga și cînele urla acuma înaintea leșului stăpînului său. Spune drept, că doară tot am să aflu adevărul. Peste un ceas, mult peste două, sosesc douăzeci de oameni de ai vornicului, după care am trimes pe unul din acei ce mă însoțeau îndată ce am dat de urmele tale la Fîntîna Bodei. Viața ta este în mînile mele: arătîndu-te plecat la dorințile mele, se poate să ți-o cruț.

— Spune, Niță, zise atunci Anica. Tot atîta-i de noi acuma!

— Spune tu, zise Șchiopul; eu de durere nici nu pot vorbi.

— Neculai Jinga o dat peste noi aici azi-dimineață și o văzut caii, zise Anica. Niță, bănuind că are să meargă să deie de știre vornicului, l-o luat la ochi și, sub amenințare că îl împușcă, l-o făcut să steie pănă ce l-o legat Crăciun. Apoi amîndoi l-o dus în pîrău, i-au pus un căluș în gură și l-au legat de un copac.

— Și dacă nu mă întîmplam eu aici și nu auzeam urletele copoului, ați fi lasat pe om să moară de foame în fundul pîrăului! strigă sulgeriul.

Niță și Anica lasară capetele în gios.

— Trebuia să aleg între viața lui și viața mea, zise în sfîrșit Niță; am ales pe a mea.

Sulgeriul stătu cîtva pe gînduri, apoi zise Anicăi aruncîndu-i cuțitul Șchiopului.

— Na-ți acest cuțit. Du-te îndată în pîrău, taie legăturile lui Jinga și mi-l adă înapoi aici. Dar nu zăbăvi și, mai ales, nu te duce aiurea. Peste o jumatate de ceas să fii negreșit aici. Uite, adaose el, soarele este acuma în vîrful tîrșarului celui mare din capătul poienii; dacă, cînd s-a scoborî în dreptul fagului celui sîngur din fundul bobeicii, nu-i li aici cu Jinga, îți jur, uite pe crucea asta, și scoase din sîn o cruce de argint, că trimăt în crierii lui Niță amîndoi glonții din pistoalele mele. Mergi!

Anica luînd cuțitul se depărtă răpede, iar sulgeriul depunînd pistoalele lui la pămînt lîngă el începu, fără a pierde din ochi pe Șchiopul, să încarce pușca lui Niță, cu care Anica trăsese asupra lui și care rămăsese neîncarcată.

— Vezi tu, zise el lui Niță după ce isprăvi, am aici opt focuri. Știi cum trag. La cel dintăi semn că-ți vine ajutor trag în tine fără cruțare.

Nu trecuse jumatate de ceas, cînd se auziră trăsnind crengile uscate în pădure și Anica apăru urmată de Jinga. Omul, un mocan uscăcios, de statură mijlocie, cu părul și barba roșii, era galbăn ca ceara și cuprins de tremur. Cum zări pe sulgeriu alergă la dînsul și, căzînd în genunchi înaintea lui, începu să-i mulțămească cu lacrimi pentru că-i scăpase viața și nu lasase pe copiii lui pieritori de foame.

— Nu-mi mulțămi mie, zise sulgeriul, mulțămește lui Dudaș, el te-o scapat. Ie cuțitul din mîna muierii, adaose el după ce Jinga se ridică. Dar unde-ți este pușca?

— Hoții știu, răspunse Jinga.

— O luat-o Crăciun cu dînsul, zise Anica.

— Nu face nimică, zise sulgeriul, poți să iei pușca Șchiopului; este mult mai bună decît a ta.

— Du-te pe drum la vale, adause el arătînd spre Bîlca, ai să găsești doi cai legați de niște copaci, adă-i numaidecît aici.

Jinga luă pușca Șchiopului, se îndreptă înspre drumul care duce devale, dispăru în pădure și în curînd se întoarse cu caii.

— Aferim! zise sulgeriul-cînd Jinga se opri lîngă dînsul. Adu aici rafturile bietului Petrea și ale mele; du caii la apă ș-apoi scoate-li zăbălile din gură, dar lăsîndu-li căpețelile, leagă-i cu căpestrele de un pom din marginea poienii, dar aproape de noi, și vină de mînîncă, că trebuie să fii flămînd.

Jinga se depărtă cu caii spre fîntînă iar Strilea începu să scoată merindele din rafturile lui Petrea. Erau mîncări multe și alese, precum și o ploscă zdravănă, plină cu vin roș de Nicorești. Sulgeriului îi era cumplit de foame și începu să mînînce cu poftă mare, însă tot cu pistoalele lîngă el. Șchiopul, care suferea grozav, rămăsese cu ochii închiși, dar Anica se uita cu lăcomie cum dispăreau mîncările în gura sulgeriului. Iar acesta, pricepînd că ea este flămîndă, luă un but de miel și o bucată de pîne și i le aruncă.

— Na-ți și ție, zise el. Mai fă și tu un praznic astăzi, căci vei avea parte de destule posturi în temniță.

Aceasta prezicere însă nu micșoră întru nimică pofta de mîncare a Anicăi, ai cărei dinți mici și albi se puseră îndată pe lucru.

Jinga se întoarse cu caii de la fîntînă, îi legă de cîte un perj în marginea poienii și se apropie de sulgeriu. Acesta însă îi spuse să strîngă mîncările întinse în rafturi și să le aducă sub un nuc, la vro zece stînjăni de locul unde era rănitul, și, luîndu-și pistoalele, se duse să se așăze sub pom, de unde vedea orice mișcare ce o făcea Niță și Anica, dar putea vorbi cu Jinga fără să fie auzit de hoț și de ibovnica lui.

Cînd Jinga aduse rafturile, se puse iar pe mîncare făcînd parte și mocanului; apoi îi ceru să povestească întîlnirea lui cu Șchiopul.

Jinga îi spuse că venea de acasă, de unde plecase de cu noapte, ca să prindă niște păstrăvi în pîrăul lui Moisă. Dar ca, fiind aproape de Carecnă, voise să vadă dacă dușmanul lui era pe acolo. Auzind glasuri, voise să știe care sînt tovarășii lui Niță. Izbutise să se apropie de tot: văzu caii, pe care îi recunoscu îndată; dar o creangă uscată trăsnind sub piciorul lui, Șchiopul dintr-o săritură fu în marginea pădurii, îl zări și, luîndu-l la ochi, îi poronci să steie. A nu asculta era moarte — mocanul se supuse. Fu luat pe sus de Nița și de Crăciun, dus în fundul pîrăului Hagiului, legat, cu un căluș în gură, de un fag gros și lasat acolo ca să moară de foame și de sete. Deoarece nimene n-avea ce căuta în acel fund, Jinga se crezuse pierdut și părăsise de la început orice nădejde de scapare. Un ceas după ce fusese părăsit, auzise cinci focuri în vîrful dealului, iar după o bucată de vreme mai auzise un foșnet ușor și simțise ceva cald și umed pe mîni. Era Dudaș, copoul lui, care-l părăsise la piciorul priporului Carecnei luîndu-se după o urmă de capră și care acuma, din întîmplare, îl găsise în pădure și-i lingea mînile.

Legat cum era, nu putea să se miște, nici să vorbească din pricina călușului. Cînele, văzînd pe stăpînul său nemișcat, începu să urle, apoi o apucase la deal spre vîrful Carecnei. Jinga atunci începu să prindă puțină nădejde. Cine știe? Poate că cînele avea să se ducă întins acasă și frații lui, văzînd la noapte că Neculai nu se întoarce, aveau să vie a doua zi să-l caute, iar cînele îi va aduce la dînsul. Dar și această nădejde pieri, căci cînele se întoarse și începu din nou să urle lîngă el. În curînd însă auzi crengile trăsnind iar și zgomotul ce-l făcea o ființă omenească care scobora dealul în fuga mare. Fu cuprins de o spaimă grozavă: fără îndoială era Șchiopul sau Crăciun, care venea să-l ucidă, pe dînsul și pe cînele lui! Cînd zări pe Anica, se liniști, dar se spărie din nou cînd văzu cuțitul în mîna ei. Ea era numai o femeie, dar, legat cum se afla, n-avea cum să i se opuie: ea putea să-l înjunghie sau să-i taie beregata, ca și cum ar fi fost un berbec de căsăpie.

Cînd ea se apropie de el, Jinga crezu că sosise ceasul lui cel de pe urmă, închise ochii și rugă pe Dumnezeu să-i ierte pacatele. Mare-i fu mierarea cînd își simți întăi picioarele și apoi mînile slobode. Era țapăn, nu putu să steie în picioare și căzu jos. Voi să scoată călușul din gură, dar îi înțăpenise și mînile: de-abie le putea mișca.

Călușul îi fu scos de Anica.

— Scoală, zise ea, grăbește și vină la deal cu mine! De-om zăbăvi mult, boieriul împușcă pe Niță.

— Ce boier? întrebă Jinga.

— Sulgeriul Mihalache Strilea. El o venit după cai cu un om al vornicului. Niță o ucis pe acel om, dar sulgeriul o împușcat pe Niță în umăr. Urletele copoului l-au făcut să priceapă că ai pățit ceva. Cînd ne-o întrebat, noi i-am spus drept. Dar scoală mai degrabă că dacă mai zăbăvim îl ucide pe Niță!

Moartea lui Niță n-ar fi fost deloc neplăcută lui Jinga; el n-ar fi mișcat macar un deget pentru ca s-o împiedece, dar avea groază de acel fund de pîrău întunecos și era nerăbdător să iasă la lumină. Se sculă cu greu și urmă pe Anica la deal.

După ce mocanul își isprăvi povestea, sulgeriul, la rîndul lui, îi spuse toată întîmplarea cu furatul și cu găsirea cailor, cu moartea lui Petrea și cu rănirea Șchiopului. Apoi, după ce dădu lui Jinga plosca din care mocanul își turnă mai multe pahare, îi poronci să încalece pe șargul pe care venise și să se ducă întins la Anghelești, să spuie unui cunoscut al său să încalece răpede cu șapte ori opt oameni și, luînd cu dînșii și o căruță cu cai, să vie cît mai degrabă în vîrful Carecnei.

Dar înainte de plecarea lui Jinga, îl mai trimese o dată cu Anica la fîntînă, ca să aducă două cofe, cu care îi puse să adăpe misirliii.