Păcatele slugerului/Capitolul IX - Sulgeriul dă de urmele hoților

←Capitolul VIII - În care se face lumină în mintea sulgeriului

Păcatele slugerului de Radu Rosetti Capitolul IX - Sulgeriul dă de urmele hoților

Capitolul X - Ce se întîmplă în vîrful Carecnei→

După ce ieșiră pe poartă, Strilea își puse calul la umblet și pilda lui fu urmată de Petrea. Trecură în curînd prin satul Păunești și de aici începură să urmeze drumul de pe plaiul Bodei. După un ceas ajunseră la fîntîna căreia i se zice și astăzi Fîntîna Bodei. Aici se despărțeau două drumuri: acel din dreapta ducea la Borșăni prin Anghelești, iar cel de al doilea în codru.

Sulgeriul își opri calul dinaintea fîntînei și se uită la ceasornic: erau zece ceasuri.

— Să ne oprim aici pentru a adapa caii, zise Strilea descălecînd. Oare cît să mai avem pănă…

Strilea voia să zică: pănă la Borșăni; dar nu putu să sfîrșească cuvintele și ramase cu ochii holbați în fața unor urme întipărite în băltoaga dimprejurul fîntînii. Erau urmele a doi oameni și a trei cai din care unul potcovit și doi nepotcoviți. Unul din cei doi oameni era desculț, celalalt încalțat; și urma piciorului drept era mult mai adîncă decît acea a piciorului stîng, și asta nu numai la o urmă, ci peste tot pe unde se vedeau pașii omului încalțat — semn neîndoielnic că el șchiopata de piciorul drept.

Stăpînindu-și mierarea, Strilea aruncă frîul calului lui Petrea și se luă după urme spre a vedea încotro apucau. Se încredință în curînd că ele mergeau la deal, spre codru. Nu încăpea îndoială pentru sulger — asta era urma hoților: văzuse prea adesa la vînătoare, prin gloduri, călcătura mare și lată a Șchiopului pentru ca să se fi putut înșala. Calul potcovit era calul Șchiopului, iar acei nepotcoviți erau misirliii. Spre mai mare încredințare, întrebă pe Petrea:

— Caii furați erau ei potcoviți sau nu?

— Nu, răspunse Petrea care urmărise toate mișcările sulgeriului cu cea mai mare bagare de samă și se oprise lîngă urme; ei nu sînt potcoviți și iacă urmele lor.

Sulgeriul făcu cu capul un sămn de mulțămire.

— Iacă unde o calcat Crăciun, urmă Petrea arătînd cu coada harapnicului urma picioarelor goale ale acestuia, și iaca acea a lui Niță Șchiopul, adăugi el arătînd spre celelalte.

Sulgeriul făcu o mișcare de mierare voioasă.

— Cunoști pe Niță Șchiopul? întrebă el.

— Dar oare cine pe locurile aiste nu-l cunoaște? răspunse Petrea.

— Aveai vreun prepus pe el? mai întrebă sulgeriul.

— Nu, pănă ce n-am dat cu ochii de aceste urme.

Atunci Strilea îi povesti găsirea țîțîitoarei, chipul în care prepusurile lui se întărise și planul ce-l alcătuise pentru găsirea cailor. Petrea asculta în tăcere, lăsînd în aceeași vreme caii, cărora le scosese frîiele, să beie în troaca plină cu apă. După ce sulgeriul își isprăvi povestirea, Petrea îl întrebă dacă tot are de gînd să meargă la Borșăni.

— Nu, răspunse Strilea, voiam să găsesc pe Jinga numai pentru ca el să mă puie pe urmele Șchiopului și să-mi arate adăposturile lui. Dar de vreme ce întîmplarea m-o pus pe urma hoților, nebun aș fi să-mi pierd vremea căutînd pe Jinga. Voi apuca pe urma lor: gloduri și pîraie sînt în codru la fiecare pas, trebuie să ne putem ține de urmele lor.

Petrea, om tăcut, căruia vorbele zadarnice îi păreau risipă mare, dădu din cap în sămn că se unește cu părerea sulgeriului și începu să puie frîiele în capetele cailor. După ce încălecară, urmară înainte zarea Tarniței unde se îndreptau și urmele care încetară îndată după ce trecură dincolo de glodul care se făcuse în văioaga în care se afla fîntîna. Vreme de două ceasuri urmară zarea Tarniței pănă cînd dădură în acea a Giurgiulyi. Aici, într-o așăzătură, văzură cu bucurie, în alt glod, urmele copitelor celor trei cai precum și acea a picioarelor goale ale lui Crăciun.

— Se vede că Șchiopul o încălecat iar, zise sulgeriul.

Ajunseră în curînd la o răspîntie: un drum apuca la vale în dreapta, celalalt în stînga urma dealul.

— Pe unde apucăm? întrebă sulgeriul.

— Drumul cel din dreapta duce la Bîlca în sat, iar cel din stînga la Fundul Carecnei.

Strilea se bătu pe frunte cu palma.

— Ce prost sînt eu, zise el. Trebuia să gîcesc din capul locului că Șchiopul s-o dus întins la Carecna! De cîte ori nu mi-o spus el că are în vîrful Carecnoi un bordei și o livadă și că-i place să steie acolo?

— Cunosc bordeiul, zise Petrea; știam că este al unui preut de la Focșăni, dar pănă acuma nu mă gîndisem că acel preut era părintele Șchiopului. Nu mai încape vorbă: hoții odihnesc caii în vîrful Carecnei. Vedem cît cruță ci pe misirlii din faptul că, îndată ce au întrat în pădure, Crăciun o mers pe jos.

Suiră în vîrful Găinei, apoi se scoborîră într-o așăzătură pe coasta Giurgiului, unde găsiră iar urmele. De aici începură să urce suișul care duce în vîrful Carecnei. La jumătatea acestui suiș se dădură gios și învăliră copitele cailor cu petece de lînă pe care le făcură tăind în bucăți jumatate din cerga care sluja de poclad lui Petrea.

Încălecară iar și urmară să suie dealul în tăcere. Cum văzură o bucățică de cer în zare, se opriră, descălecară și legară caii de niște copaci.

— Știi în ce parte a poienii este așazat bordeiul? întrebă sulgeriul vorbind în șoaptă.

— Da, răspunse Petrea. Drumul ce-l urmăm duce drept la bordei, care se află de-abie la vro zece stînjeni de marginea pădurii.

— Dar oare caii unde să fie?

— Nu cred să-i fi priponit în poiană; li-or fi făcut umbrar în ogradă.

— Cum? Este ogradă?

— Da, este ogradă mărișoară din dosul bordeiului, încunjurată cu un gard de nuiele. În ogradă, după cît îmi aduc aminte, este și un grajdi mic, tot de nuiele, dar bun numai pentru vaci; nu cred să fi vîrît asămene cai într-însul.

— De la marginea pădurii pănă la grădină cum este locul? Deschis sau acoperit cu tufe?

— Dacă urmezi drumul, treci printr-o livadă de perji și de peri răsfirați. În dreapta drumului livada este mai deasă: sînt într-însa vro cîțiva nuci mărișori.

— Cîni are?

— Nu pot să știu, dar trebuie să aibă. Știu numai că livada și prisaca sînt păzite de un moșneag care trăiește aici tot anul.

— Încă voinic moșneagul?

Pe buzele lui Petrea se zugrăvi un zîmbet de dispreț.

— Primejdios poate pentru babe și copii de țîță, răspunse el.

— Ești meșter de pistol?

— Nu tocmai ca dumneta, răspunse Petrea, dar destul de meșter pentru a pune glontele meu în orice cap de om a cărui departare de mine n-a întrece bataia pistolului meu.

— Pistoalele îți sînt bune?

— Foarte bune. Multe suflete de tatari ar putea să deie mărturie despre bunatatea lor, zise Petrea scoțîndu-le din brîu unul după celalalt și primenind praful din tigaie cu mare bagare de samă. Sulgeriul scoase din rafturi pistoalele ce i le dăduse Țifescu, le cercetă și el cu îngrijire, le băgă în brîu, pe urmă cercetă pe celelalte două care erau în tocul ce-i atîrna deasupra șoldului. Apoi zise lui Petrea:

— Trebuie să ne despărțim. Eu voi merge pe drum, drept spre bordei. Tu vei apuca prin livada cea deasă, la vro cincizăci de pași de mine. Dacă sînt cîni, ei îndată ce ne-or simți or năvăli asupra noastră. Tu să nu cumva să dai într-înșii cu pistolul; voi avea eu grijă să-i împușc înainte ca ei să te poată mușca. Dar tu păzește întrarea bordeiului. Este firesc ca Șchiopul, îndată ce-a auzi cînii lătrînd, să iasă afară. Trage într-însul îndată, fără a te grăbi, dar fără a pierde vreme, căci de apucă el să deie cu pușca în unul din noi, acela este mort: el nu știe ce este a da greș și are o pușcă de toată bunatatea. Eu mergînd drept asupra bordeiului, pe mine are să mă vadă dintăi și pe mine are să mă ieie dintăi la ochi. Sînt destul de iute la tras și cred ca oi trage înaintea lui; dar am mare nădejde în tine că ai să-l culci la pămînt înainte ca el să poată trage. De țigan și de bătrîn nu cred că avem să purtăm grijă mare.

Petrea rugă pe sulgeriu să-l lese pe dînsul să meargă drept asupra bordeiului, dar Strilea nu voi să schimbe nimica din planul lui. Ei se puseră deci în mișcare suind dealul încet și avînd grijă să nu calce pe crengi uscate spre a nu face zgomot; între dînșii erau atunci o departare de treizeci de stînjeni.