Păcatele slugerului/Capitolul XV - În care sulgeriul păcătuiește urît

←Capitolul XIV - În care facem cunoștința unui țigan simpatic

Păcatele slugerului de Radu Rosetti Capitolul XV - În care sulgeriul păcătuiește urît

Capitolul XVI - În care vedem ce greu pătimește Ion Tiron și ce sfaturi înțălepte i se dau→

Într-o sară, vro zece zile după întoarcerea sulgeriului de la Domnești, Ion se întîrziese tare în deal, la Puturoasa, unde pîndise pe niște băieți de răzăși care pășteau vitele lîngă o bucată de iarbă a boieriului, bănuind că, îndată ce el se va depana, ei vor baga vacile într-însa. Numai cînd băieții își luase cu vitele calea spre sat, se îndreptase și el spre casă, unde ajunsese după aprinsul luminărilor. Spre mirarea lui, cînd se apropie de bordei, nu văzu lumină prin geam. Cînd ajunse la ușă, o găsi închisă.

Mierat, se îndreptă spre bordeiul lui Todirică bucatariul spre a cere lămuriri, dar la jumatate de cale fu întîmpinat de temeia bucatariului care îi dădu o cheie în mînă zicîndu-i:

— Catrina mi-o spus să-ți dau cheia și să-ți spun că-i găsi mîncarea gata pe vatră.

— Dar unde-i Catrina?

— La curte: freacă picioarele boieriului.

La auzul acestor cuvinte, Ion fu cuprins de amețală: toate stelele cîte erau în cerul senin al acelei nopți de vară începură să joace dinaintea ochilor lui; numai cu greu izbuti să se ție pe picioare.

— Boieriul, urmă Tarsița lui Todirică bucatariul, o venit pe la toacă singur, calare, la bordeiul lui Simion. După ce o descălecat, i-o poruncit să se puie jos și i-o tras vro cîteva bice, fiindcă sarmalele de azi-dimineață erau prea uscate. După ce o încălecat iar, îndreptîndu-se spre rateș, s-o întîlnit cu Catrina: am văzut cum s-o oprit dinaintea ei. o vorbit puțin, cu dînsa, apoi o pornit înainte. Pe la asfințitul soarelui o venit mătușa Irina, o întrat în bordei și, după ce o stat cîtva acolo, am văzut-o ieșind afară cu Catrina. Au venit amîndouă la mine, mi-au spus că boieriul o poroncit mătușii Irinii să aducă pe Catrina la curte, s-o leie, s-o spele, s-o clătească cu apă de cimbru, s-o îmbrace cu o cămeșă de borangiuc și cu o fustă curată și s-o ducă în ietacul boieriului ca să-i frece picioarele.

Acuma amețala de care fusese cuprins Ion dispăruse, stelele rămîneau neclintite în locurile lor, dinaintea ochilor lui, dar o durere cumplită îi sfîșia inima.

Tarsița, spărietă de acea privire cum și de faptul că din gură nu-i ieșea nici un cuvînt, îl apucă de braț. La această atingere, el își smulse brațul din mîna ei și, fără a zice o vorbă, plecă răpede spre rîpă. Ajuns pe marginea ei, se trînti jos.

Catrina lui se afla în ietacul boieriului, și boieriul se bucura acuma de frumusețile fără păreche ale trupului ei! Odorul lui cel scump mulțămea în acea clipă poftele altuia! Știa doară el ce însamnă frecarea picioarelor unui boier de cătră o roabă frumoasă! Mama, mătușile și surorile lui îi povestise nopțile petrecute de ele în ietacele boierilor cu toate amăruntele lor. Nu putea să aibă nici o îndoială în această privință, mai ales cu cîte știa el despre firea și obiceiurile sulgeriului. Nu adusese el doară stăpînului său, în tufele de pe dealul Ciobotariului sau în lunca cea deasă de pe malul Trotușului, mulțime de fete și de neveste?

Icoana Catrinei în brațele boieriului îi rupea inima și totuși ea nu stîrnea într-însul vro simțire de răscoală și de răzbunare împotriva stăpînului care îi lua singurul lucru pe lume ce nu voia să-l împartă cu nimene. Deși era de o fire pornită, aproape salbatecă, deși nu știa ce este teama, gîndul să se împotrivească stăpînului cu putere, să ridice mîna asupra lui spre a se răzbuna pentru cumplita ocară primită, rămînea cu totul străin de el. Veacurile de robie, obiceiurile de supunere oarbă, de umilință nemărginită și necontenită, de lipsă desăvîrșită de voință plămădise într-însul, ca în toți semenii lui, o minte și o inimă de rob.

Deprins să vadă din copilărie femeile neamului său întrebuințate la orice prilej, nu numai de stăpîni, dar și de slugile moldovenești ale acestora, pentru astîmpărarea poftelor lor întîmplătoare, faptul că sulgeriul îi luase nevasta în acea noapte nu deștepta într-însul turbare și dor aprins de răzbunare, ci numai o groaznică și nemărginită durere. Rămase toată noaptea pe marginea rîpei, cînd privind cu ochii nemișcați înaintea lui, cînd zvîrcolindu-se și mușcînd pămîntul de durere.

Soarele răsări în sfîrșit; glasurile robilor care începeau să iasă din bordeie îl făcură să se scoale și să se îndrepte spre salașul său. Cînd deschise ușa și intră în odaia mărișoara, curată și veselă, crezu că inima i se rupe din nou, i se păru că icoanele zilelor fericite trăite în acei păreți se ridică din pămînt și fug pe ușa ce o lasase deschisă. Căzu gramadă pe patul de scînduri acoperit cu o scoarță, pe care ramase nemișcat.

După o bucată de vreme, auzind pași ușori apropiindu-se, se sculă pe un cot. Tocmai atunci Catrina intră pe ușă. Catrina, îmbracată cu o camașă de borangiuc, cu o fustă albă de pînză de in, cu un tulpan de matasă albă pe cap, cu iminei roși în picioare! Catrina, albă și rumănă, mai frumoasă decît altădată, căci în ochii ei cei galeși lucea acuma o mulțămire ce Ion încă n-o văzuse oglindindu-se într-înșii. O durere mai mare și mai sfîșîitoare decît toate acele suferite pănă atunci îl cuprinse acuma: acea mulțămire în ochii Catrinei îi spunea limpede că ea este bucuroasă de cele ce i se întîmplase la curte. Și Ion nu se înșala. Catrina pănă atunci fusese mulțămită de soarta ei. Ion o iubea la nebunie și nu o bătuse niciodată, îl găsea frumos și dezmierdările lui îi păreau dulci.

Dar ce deosebire între bordeiul lui și curtea boieriului, între patul de scînduri al țiganului și așternutul stăpînului! Apoi cît de frumos era sulgeriul, cît de mirositoare era barba lui cea castanie, cît de moi mînile și tălpile lui! Ce dulce era glasul său, ce aprinse, dar ce alese dezmierdările de care avuse parte!

Priveliștea lui Ion cu fața ca cenușa, cu ochii roșii în – cunjurați de niște cercuri negre și cu părul vîlvoi o făcu să se oprească: focul din ochii ei pieri și teama se oglindi într-înșii. O privire spre vatră îi arătă oala cu borș în locul în care o așezase, acoperită cu o strachină, și bucata de pită neatinsă pe polița vetrei.

— Cum, ai ramas nemîncat? zise ea, prefăcîndu-se că este cuprinsă de mierare.

Ion scutură capul fără a răspunde, apoi după cîteva clipe zise cu un glas care tremura:

— Unde ai fost?

— Dar nu ți-o spus lelea Tarsița că m-o chemat boieriul la curte ca să-l frec pe picioare?

— Și l-ai frecat pe picioare toată noaptea?

Catrina se înroși și dădu ochii în jos fără a răspunde. Ion, sculîndu-se, se apropia de ea.

— Și-ți pare rău c-ai fost silită să faci ceea ce ai făcut?

— Da’ de ce să-mi pară rău, răspunse Catrina cu liniște, doară la stăpîn am fost!

Acest răspuns era potrivit cu niște datini înrădăcinate în curs de mai bine de trei veacuri: era lucru firesc pentru Catrina ca roaba să mulțămească poftele stăpînului; ea știa că așa făcuse și mania, și bunica, și toate rudele ei. Dar dacă lui Ion nici nu-i trecea prin gînd să se împotrivească voinții boieriului, luarea femeii lui îl durea amar. Faptul că ea nu împărtășea durera lui îi stîrni mînia. Pe muierea lui doară se putea răzbuna!

Fără a zice un cuvînt, luă o nuia de după sobă și se îndreptă spre Catrina. Aceasta voi să fugă; dar el, dintr-o săritură, o ajunse și-i puse mîna stîngă în păr, apoi începu s-o croiască fără milă cu nuiaua, peste umere, peste șale, peste pulpe, unde o nimerea.

— Am să te fac să-ți pară rău! zicea el necontenit între dinți.

Catrina se bocea și striga; dar ușa fiind închisă, strigătele ei nu se auzeau. În sfîrșit Ion azvîrli nuiaua iar după sobă și-i dădu drumul: ea căzu gramadă într-un colț.

Apoi luîndu-și pușca în spinare, el ieși și se îndreptă răpede spre fînațele de pe fața Ciubotariului.

Pe la amiază se afla într-o poiană, lîngă un budăi la care își astîmparase setea și își răcorise obrazul, cînd văzu că sulgeriul întră calare în poiană venind de la deal. Îndată ce zări pe Ion, se îndreptă spre dînsul și, sărind de pe cal, aruncă frîul în mînile țiganului.

— Scoate mîncarea din rafturi, zise Strilea după ce bău cu lăcomie din apa limpede și rece a budăiului. Mi-i de gînd să mănînc aici sub carpănul cel gros și după masă să trag un somn.

Sulgeriul se întinse pe iarbă sub carpăn și, îndată ce Ion îi aduse merindele, începu să mănînce cu poftă, povestind totodată țiganului că venea tocmai din Mateieș, unde avea un tamazlîc de vite, și descoperise într-un tău urma unui urs urieș. Vorbea robului cu liniște, arătîndu-i aceeași bunăvoință ce era deprins să-i arăte.

După ce își isprăvi prînzul, dădu lui Ion rămășițile mîncării, se întinse pe iarba, puse șaua care fusese scoasă de pe cal sub cap, își acoperi fața cu o basma și adormi cu liniștea unui om cu cugetul curat.

Cu toate chinurile ce le suferise, Ion începuse să simtă că era nemîncat de douăzeci și patru de ceasuri: rămășițile prînzului boieriului, mai bine de jumatate din merindele din rafturi, fură răpede înghițite.

Acuma era lungit și Ion în niște tufe la vro zece pași de stăpînul său, cu pușca lîngă dînsul. Somnul nu voia să se apropie de pleoapele lui.

Înaintea ochilor îi treceau niște vedenii care parcă-i băteau cîte un piron în inimă. Cînd vedea pe Catrina întrînd în acea dimineață în bordei, cu fața rumănă și frumoasă, cu privirea fericită, cînd era față la dezmierdările ei cu sulgeriul. Și sulgeriul dormea dus la cîțiva pași de el, pușca lui Tiron era lîngă dînsul, și gîndul omorului nici macar nu trecu prin crierul lui. Ramase astfeli nemișcat, chinuit de vedenii și de gînduri trei lungi ceasuri, pănă cînd sulgeriul găsi cu cale să se scoale, să încalece și să se îndrepte spre curie.

Cînd în acea sară ajunse la bordei aproape de căderea nopții, găsi iar ușa închisă. Tarsița, care îl văzuse venind, îi aduse cheia spunîndu-i:

— Mai dinioarea o plecat; o chemat-o la carte.