Păcatele slugerului/Capitolul XIV - În care facem cunoștința unui țigan simpatic

 

În dosul curții lui Mihalache Strilea, între drumul mare și rîpă, se aflau bordeile robilor țigani: cincisprezece peste tot. Erau bordeie cu acopereminte de pămînt și de paie, din care ieșeau ogeagurile; cîte o ferestruică mică, sau mai bine zis cîte un ochi de fereastră, se vedea în păretele din fund. În fiecare dintr-însele se înghesuia cîte un salaș de țigani, alcătuit obișnuit din tată, mamă, cîteodată dintr-un bunic sau dinr-o bunică, și cîți țiganași nu fusese săcerați de bolile ajutate de murdăria și sărăcia în care trăiau.

Cîte un pat de scînduri acoperit cu paie și cu zdrențe, cîte un scăuieș sau două în trei picioare, o biată măsuță rotundă de lemn, un sipet și puține oale alcătuiau toa’ă gospodăria salașului.

Așa trăiau Todirică și Simion bucătării, Nastasă și Costache vezeteii, Grigore pitarul, Neculai, Iordachi și Niță rîndașii, Vasile fierarul, Dumitrache stoleriul, Ifrim grădinarul, Iancu sofragiul, Stanca vadana și Soltana vadana. Femeile și fetele erau spălătorițe, fete în casă, dadace la copii. Unii din țigani dormeau și mîncau la curte: Culiță feciorul, Tudurache cafegiul, Voicu chelariul, cu femeile și fetele lor.

La oarecare departare de acestea, chiar pe marginea rîpei, se vedea un bordei mult mai mare acoperit cu șindilă, avînd păreți mai nalți, cu cîte o fereastă în două ochiuri: aproape o casă. Acesta era bordeiul pușcașului, a lui Ion Tiron, care știuse demult să cîștige deosebita bunăvoință a boierului.

Ion, care era de o vrîstă cu Mihalache Strilea, copilărise cu dînsul în casa banului Constantin. Cînd Mihalache începu să meargă la vînat, Ion fu luat de la bucătărie unde freca tingirile, fu însărcinat cu curățirea armelor „cuconașului”, cu hrana și cu îngrijirea copoilor. În zilele de vînătoare, el ducea copoii legați pănă la locul anumit, el purta în spinare merindele și mantaua stăpînului.

Atît Mihalache, cît și Ion erau încredințați unui vînător bătrîn, numit Ilie Hîrșu, pușcaș neîntrecut și cunoscător minunat al obiceiurilor vînatului.

Țiganul prinse gust la vînat. Hîrșu neputînd, din pricina bătrînețelor, să însoțască totdeauna pe fiul boieriului, era bucuros să-și încredințeze pușca lui Ion care, în scurtă vreme, deveni un pușcaș foarte bun, deși nu ajunse niciodată la meșteria stăpînului său.

După moartea banului, cînd se împărțiră țiganii, Ion, ramas fără păreche, fu tras la sorți și căzu în partea lui Lascarache Strilea. În zadar Mihalache oferi frăține-său să i-l plătească, să-i deie două sau chiar trei suflete pentru el. Lascarache nu voi să-l schimbe și-l luă cu dînsul la Ieși unde, spre marea lui mîhnire, Tiron fu dat iar la bucătărie și pus să frece tingirile.

El era de statură mijlocie, dar de făptură foarte puternică, cu umere cumplit de late și brațe neobișnuit de lungi. Deși smolit tare, era frumos la față, cu nasul drept și subțire și cu niște ochi negri care păreau de jaratec. Toate țigăncușele din curte se uitau cu jind la dînsul și nu mai puteau de ciudă văzînd că el deloc nu le bagă în samă. Ș-apoi Ion zicea că lui îi este dor de pușcă și de codru, iar de muieri nu-i pasă.

Boierii pe acea vreme aveau grijă ca țiganii, ca și vitele lor, să se prăsească și nu îngăduiau ca acei în vrîstă de căsătorie să ramîie burlaci. În curînd Lascarache Strilea poronci ca Ion Tiron să ieie în căsătorie pe Tasiica, fata lui Alecu pitarul. Această hotărîre îl scîrbi rău pe Ion căci, pe lîngă că Tasiica, o fată naltă, uscată și stricată de varsat, se uita încrucișăt, apoi el avea o legătură de dragoste cu soția tînără a unui plăpomar bătrîn, a cărui casă se megieșea cu curtea lui Lascarache Strilea. Dar împotriva hotărîrii stăpînului n-avea ce face, trebuia să se supuie, și Ion se pregătea deci de nuntă, adică începuse să facă bordei. Își făgăduia însă să-și treacă pe urmă necazul pe pielea Tasiicăi, dar o împrejurare neprevăzută îi schimbă soarta.

Femeia plăpomarului, nemulțămindu-se cu un singur ibovnic, mai primea la dînsa și pe un seimean sîrb al curții. Într-o noapte plăpomarul fiind dus la Tîrgu-Frumos la niște neamuri, seimeanul care venea la Gafița se întîlni la ușa ei cu Ion care ieșea din casă.

Oșteanul pricepu îndată că spurcăciunea de rob are, ca și el, parte de favorurile iubitei. Împins de mînie, croi pe Ion peste obraz cu o nuia ce o ținea în mîna. Ion înțelesese și el îndată cum stau trebile. Iute din fire și uitînd că-i rob, trase mîndrului seimean o singură palmă, dar atît de grozavă, încît îl întinse mort la pămînt. Apoi, îngrozit de urmările faptei sale, o luă la fugă și merse să se ascundă în niște vii, la Socola.

Țipetele femeii plăpomarului deșteptară vecinătatea întreagă. În curînd se află tot adevărul. Seimeanul avea o soră, slujnică în haremul gospod și bine văzută de doamnă. Poroncile cele mai strașnice fură date hatmanului și agăi care împanară toate cărările cu poteri de seimeni. Ion fu prins, legat și adus la odăile seimenilor, apoi aruncat, cu fiare la mîni și la picioare, într-un beci adînc. A doua zi, era într-o vineri, îl scoaseră de acolo pentru a-i face cunoscut, fără nici un feli de judecată, că vodă o hotărît ca, în dimineața următoare, să fie tras în țapă pe maidanul din mahalaua Țigănimii.

Se întîmplă că, chiar în sara acelei vineri, să sosască de la Tămășăni în Ieși Mihalache Strilea. Soția lui îi spuse numaidecît întîmplarea cu Ion Tiron. Sulgeriul se scîrbi tare, căci el ținea la tovarășul lui de vînat și își aducea aminte cu înduioșire de întîmplările de care avuse parte împreună, cînd amîndoi de-abie ieșise din copilărie, atît pe șesul Trotușului, cît și în pădurile Bogdănei, ale Negoieștilor și ale Cașinului. Fără a se mai pune la masă, el se duse la frate-său și îl întrebă ce o făcut pentru ca să scăpe viața lui Ion Tiron. Lascarache Strilea dădu din umere.

— Dar ce să fac? zise el. Vodă, ademenit de doamnă, îi Dunăre și nu voiește s-audă de milă. Doară nu sînt nebun să supăr pe măria-sa cu mai multă rugăminte pentru un cioroi. Voi aștepta și eu un prilej la care voi putea să dobîndesc de la vodă alt bine, mai mare, ca să mă despăgubesc de pierderea acestui țigan care, la urma urmei, nu-i de mare treabă.

— Dar nu vrei să mai încerci nimica pentru el? mai întrebă Mihalache.

— Nimica.

— Ia-n ascultă, Lascarache, zise sulgeriul, eu țin la Ion Tiron și am de gînd să mă-ncerc să capăt de la vodă iertare pentru el. Dacă izbutesc, mi-l dăruiești?

— De ce să ți-l dăruiesc? zise Lascarache. Dacă-l scăpi, sînt gata să fac schimb cu tine. Ia tu pe Tiron și dă-mi mie pe Bobocioaia cea bătrînă.

— Fie, răspunse Mihalache, cu toate că s-ar cădea să nu-ți dau nimica, căci, de nu-l scăp eu, țiganul este pierdut pentru tine. Apoi tu ești bogat, pe cînd eu sînt sarac. Dacă oi izbuti să scăp pe Tiron, oi scrie la Tămășăni să ți se trimată pe Bobocioaia, și, zicînd aceste cuvinte, sulgeriul se grăbi să se ducă acasă.

Drag era seimeanul ucis de Tiron surorii lui, dar mai frumos luceau cei douăzeci de galbeni ce sulgeriul izbuti să-i adune pănă în ziuă și să-i trimată sîrboaicei printr-o grecoaică deșteaptă care avea întrările ei slobode în haremul gospod. Atît de frumoși erau galbenii care saltau în mîna grecoaicei, încît sora ucisului cădea încă înainte de amiază la picioarele doamnei și o ruga cu lacrimi să ceară de la vodă iertarea țiganului ucigaș. Ea zicea acuma că frate-său îi apăruse în somn și-i jurase că țiganul era nevinovat, că-l lovise numai pentru a-și apara viața și că, dacă ea voiește să-i mîntuie sufletul de pacat, trebuie să dobîndească iertarea lui Ion. Aceeași rugăminte era făcută cu un ceas mai tîrziu de Smaragda Strilea, care era bine văzută și chiar cam rudă cu doamna. Domnul nu avu ce să facă și hărăzi țiganului viața. Ion scăpă cu o bataie groaznică: trei sute de bice la spete, trase în aceeași zi, la douăzeci de răspîntii deosebite. Zăcu trei luni de zile, dar firea lui puternică ieși biruitoare din această încercare.

Sulgeriul izbutise să scape de moarte pe tovarășul său de vînătoare, dar cheltuise cu acest prilej cel de pe urmă ban de care dispunea și fu silit să facă de sîrg, la un negustor turc, un împrumut cu dobînzi grele spre a putea face față cheltuielilor zilnice.

Îndată ce se îndreptă, Ion Tiron fu trimes la Tămășăni unde avea să îngrijască de armele stăpînului, să privegheze pe ceilalți țigani și să păzască hotarele fășiilor de moșie cumparate de sulgeriu, care erau atunci în număr de cincisprezece.

Era robul sulgeriului nu numai cu trupul, dar și, mai ales, cu sufletul; căuta să-i cetească în ochi dorințile spre a le putea împlini cu o clipă mai curînd. Ar fi ucis fără a sta la gînduri pe orice ființă omenească, mare sau mică, puternică sau slabă, dacă i-ar fi spus sulgeriul s-o ucidă. Lucrul stăpînului era sfînt pentru el: de cînd venise Tiron la Tămășăni, nu mai pierea nici macar un capăt de ață din casă sau din gospodărie. El știa să găsască orice lucru furat, cît de mic să fi fost, oriunde era ascuns, și atunci vai de acel care furase: cumplit știau să învîrtească nuielile lungile brațe ale lui Ion. Ceilalți robi îl urau din tot sufletul, dar tremurau ca varga înaintea lui. Și n-aveau ce să-i facă, cum să-l pîrască, căci el nu fura, minciuni nu vorbea și treaba și-o îndeplinea cu sfințenie.

Se temeau de el și răzășii, macar că era numai un rob, căci știau că dacă băieții sau argații lor scapau vro vită pe locul boieriului, iertare de la Tiron nu puteau dobîndi nici prin rugăminte, nici prin amenițări, nici prin rușfet. Apoi țiganul era om voinic: bătuse el singur pe trei flăcăi ai lui Mihai Făcăoariu, care se încercase să scoată din mînile lui niște vaci prinse de dînsul în iarba boieriului. Și cînd satul sărise ca să-i ație drumul, pusese pușca la ochi într-un chip atît de hotărît, încît răzășii se grăbise să-i deschidă calea.

Pănă cu un an înainte de moartea sulgeresei, Ion rămăsese burlac și dormea la curte vara în cerdac, iarna în sala de din dos, pe un sipet de Brașov. Deodată se lăți în Tămășăni vestea că Ion Tiron se îndrăgostise de Catrina Vișinoaia, fata unei roabe vadane.

Nu înțelesese nimene ce găsise Tiron la acea fată de cincisprezece ani, naltă, deșalată, slabă ca un țîr, cu păr roșu, cu fața roșie, cu gîtul, brațele și picioarele roșii și ochii albaștri.

Mama fetei, Vișinoaia, care fusese în zilele ei o țigancă frumoasă, povestea că, cu șăsesprezece ani înainte, întîlnind într-amurgul unei zile de vară, pe drumul mare dintre Ră – deana și Onești, patru străini, nemți sau Ieși, nu putuse înțelege de ce neam erau, ei se aruncase asupra ei, îi astupase gura cu un căluș și o dusese în niște tufe pe malul Trotușului. De aici îi dăduse drumul numai în zor de ziuă, după ce se săturase de dînsa, o cinstise bine cu vin vechi dintr-o ploscă mare ce o aveau cu ei și o dăruise cu cîțiva gologani. Zicea că acestei întîmplări era datorită nașterea Catrinei și se vede că păstrase o amintire plăcută de acea noapte, amintire cu care se lăuda bucuros.

Sulgeriul ramase foarte mirat cînd Ion veni să-i ceară voie să ieie pe fata Vișinoaiei. Se încercă să-l facă să-și schimbe gîndul și să-l ademenească să-și caute o soție mai chipeșă decît „morcovul” de Catrina: pe Ioana a lui Todirică bucatarul sau pe Sanda a lui Dumitrache stoleriul, fete cu carne pe ele și care, pe lîngă așternutul lor, mai aveau și straie bune și cîte o văcuță cu vițel. Dar Ion stăruind în alegerea lui, sulgeriul nu voi să se împotrivească mai mult și, dînd din umere, pe lîngă învoire, îi mai dărui lemnul trebuitor pentru un bordei cît o casă, un rînd întreg de haine nouă cu bondă, manta de aba, cojoc, căciulă, ciubote, o vacă cu vițel, șăse oi, șăse capre, o scroafă cu patru purcei și doi galbeni: un dar împărătesc pentru un rob țigan.

Ion își clădi răpede un bordei mare șindilit, cu două odăi despărțite printr-o tindă, cu uși bune de lemn și cu păreți de bîrne, văruiți cu var de la Rădeana. Apoi, pe la sfîrșitul toamnei, după plecarea boierului la Ieși, făcu nuntă, nu o nuntă de rob, ci o nuntă de sătean fruntaș, la care veniră și răzăși, nu numai din Tămășăni, dar și din celelalte sate învecinate.

Noii soți duseră de la început trai bun: în bordeiul lor nu se auzeau nici sudălmi de ale barbatului, nici bocete de ale femeii. Ion din firea lui nu era prietenos și din copilărie se deprinsese să trăiască singur; acuma ieșea din casă numai spre a-și îndeplini slujba. În primăvară, Catrina purcese îngreunată și sarcina o sluți și mai mult. Sulgeriul, întîlnind-o pe la Sînta Măria mare lîngă curie, vorbise trei zile de uriciunea ei și își bătuse cumplit joc de Ion pentru că nu-l ascultase și nu luase pe Sanda a lui Dumitrache stoleriul, care se căsătorise cu feciorul lui Vasile fierariul și se făcuse o adevarată frumuseță.

Catrina, pe la sfîrșitul toamnei, născu un prunc mort și zăcu toată iarna de urmele facerii; numai pe la Paști se scula din pat. Cei care o vedeau acuma n-o mai recunoșteau: parcă era altă femeie. Roșcața și pistruii pierise cu totul, fața, gîtul, brațele, ceea ce se vedea din glezne și din pulpe era de o albeață neasamanată, cum nu mai văzuse pănă atunci nici țiganii Strilești, nici răzășii din Tămășăni. Trăsăturile feței, nu știu cum, parcă se subțiese, se așazase și uimeau acuma prin gingășia și frumuseță lor. Ochii care pănă atunci păruse spălăciți erau acuma de un albastru minunat, mari, blînzi și luminoși. Pănă și părul cel roșu se schimbase, se stînsese întrucîtva și bătea acuma în auriu. Puterile revenindu-i răpede cu vremea caldă, obrajii i se făcură trandafirii, gîtul, umerile brațele și pieptul se rotunjiră în curînd.

Tiron își iubea acum nevasta la nebunie: o privea ca pe un odor nespus de frumos și nemărginit de scump: gîndul lui zi și noapte era nedespărțit de dînsa. I se părea că lumea-i prea mică pentru a cuprinde fericirea lui.