Păcatele slugerului/Capitolul XVI - În care vedem ce greu pătimește Ion Tiron și ce sfaturi înțălepte i se dau

Capitolul XV - În care sulgeriul păcătuiește urît Păcatele slugerului de Radu Rosetti
Capitolul XVI - În care vedem ce greu pătimește Ion Tiron și ce sfaturi înțălepte i se dau
Capitolul XVII - Cine era Zamfira

Sulgeriul Mihalache, turbat de mînie, sări din pat, în cămeșă, se apropie de fereasta deschisă, bătu în palme și poronci cu glas tunător țiganilor care dormeau în cerdac sau sub șură, în curte, să-i aducă pe Ion Tiron la scară și să pregătească un braț de nuiele. Catrina nu-i suflase nici o vorbă despre bataia capatată de la Ion, dar vînătăile de pe brațe și de pe umere spusese povestea în chip destul de lămurit.

— Cine te-o bătut? întrebase sulgeriul mînios și, la această întrebare, Catrina nu putu decît să răspundă adevărul.

— Lasă că l-oi învața eu, strigase sulgeriul și alergase la fereastră.

Cînd Ion fu adus la scară, sulgeriul, a cărui mînie creștea necontenit, îi aruncă ocările cele mai cumplite, poronci să-l întindă jos și să-l bată pănă cînd va zice să steie.

Am arătat că Ion nu era iubit de ceilalți țigani, cu care se purtase aspru și fără milă. Costache vezeteul și Iftim, flăcăul lui Grigore Pitarul, care țineau vergile în mînă, erau oameni puternici: amîndoi primise în aceeași săptămînă, din poronca boieriului și de la mîna lui Ion, cîte cincizeci de nuiele; și rănile lor nu erau încă bine închise. Loveau acuma fără milă, din toată puterea lor. Ion tăcu dintăi; dar în curînd durerea scoase dintr-însul vaiete care din ce în ce crescură, prefăcîndu-se după întăia sută de lovituri într-un feli de urlet sfîșîitor. Costache și Iftim începură a simți osteneală în brațele lor după două sute de lovituri; urletele lui Ion se făcuse acuma mai slabe, dar din ietacul boieriului poronca de iertare nu răsuna.

Trecură trei sute de lovituri, Ion acuma tăcea: leșinase. Țiganii care îl băteau, osteniți și poate spărieți de această tăcere, încetară să mai deie în el.

Din ietac tot nu se auzea nimica.

— Cucoane! Cucoane! strigă Costache.

— Ce este? se auzi glasul sulgeriului.

— Ion o leșinat, i-am dat peste trei sute de lovituri, zise Costache.

— Dați-i drumul și vă culcați, răspunse sulgeriul scurt.

Dar Ion era în desăvîrșită nesimțire; îl luară în brațe,

îl duseră în bordeiul lui și îl întinseră pe pat.

Mama Irina și cu Tarsița veniră numaidecît, îl dezbracară, îi spalară rănile și le acoperiră cu un strat gros de buruieni tocate și fierte. În toate bordeiele de țigani erau strînse cîtimi mari de asămene buruieni, căci era aproape zilnic nevoie de ele.

Cînd Ion își veni iar în fire, era ziua mare. Voi să se scoale, dar cînd încercă să se miște, dureri cumplite îl pironiră pe loc și atunci își aduse aminte de ceea ce se întîmplase. Tot atunci intră și mama Irina în bordei.

Ea era o femeie de vro șăizeci de ani, naltă, subțire, cu părul alb ca zapada; iar pe fața ei se vedeau urmele unei strălucite frumuseți. Era mătușa lui Ion, se născuse roabă în casa banului Constantin, dar în urmă își capatase carte de slobozenie de la alt stăpîn. După moartea barbatului ei, ucis de talhari, venise ca cămărășiță în casa sulgeriului, pe care îl ținuse în brațe cînd era copil mic. Avea trecere mare la boier, căci era deșteaptă, știa cum să-l apuce și să-i potolească mînia. Era iubită de ceilalți robi, pe care nu-i pîra niciodată ci, dimpotrivă, acoperea greșelile lor.

Bătrîna primeni legăturile cu buruieni, dădu lui Ion sa beie o fiertură ce o adusese cu dînsa; apoi luînd un scăuieș cu trei picioare, veni să s-așăze lîngă pat. Oftă, tuși de vro două ori, apoi începu să vorbească:

— Măi Ionică, zise ea, pănă acuma te-am crezut un băiet cuminte, dar acuma văd cu părere de rău că ești un nebun. Se poate să te pui cu boieriul și să te apuci să-ți bați femeia tocmai cînd boieriul o prins poftă de dînsa? Ai noroc că boieriul nostru, cu toată iuțimea firii sale, este bun la inimă! Tată-său banul Constantin, Dumnezeu să-l ierte, de i-ar fi făcut un țigan de ai lui una ca asta, ar fi pus să-l bată pănă la moarte. Doară trupul robului este al stăpînului care poate să-l întrebuințeze cum vra. Care-i femeia din neamul nostru care n-ar fi fericită să între în ietacul boieriului? Ce mijloc mai bun are un rob pentru ca să-și îndrepte soarta decît ca să prindă stăpînul poftă de femeia lui? Numai roabele cele urîte nu văd ietacul boieriului lor.

Barbatul meu, moșu-tău Simion, Dumnezeu să-l ierte, n-o fost cap sec ca tine și de aceea ne pricopsisem atît de bine amîndoi.

Cînd ne-am luat, eram frumoasă, și banul Constantin mă îndrăgise chiar bine. Cucoana Catinca numaidecît pricepuse cum stăteau lucrurile și era cu priveghere mare. Banul nu prea îndrăznea s-o înfrunte, căci moșia Rădeana și așezarea cea frumoasă erau ale ei: ne întîlneam mai mult pe ascuns. Banul era darnic: în doi ani cît s-o ținut de mine, am adunat o mulțime de straie, de lucruri frumoase și douăzeci de galbanași; și lui Simion îi mergea bine de tot, numai din cînd în cînd îl bătea, cînd i se întîmpla să strice toate feliurile de bucate de la o masă. Și ce feli de bataie, numai vro cîteva verigi și trase cu cruțare, căci vatavul știa cum stau trebile și era om deștept. Cînd nimerea vrun feli de bucate mai bine, plouau bacșișurile și hainele boieriului. La sfîrșit se alesese Simion cu șăse anterie și patru giubele. Ni era mai mare teama acuma ca boieriul să nu prindă poftă de altă roabă, căci țigance frumoase ca la banul Constantin nu erau aiurea la nici o curte.

Tot cucoana ne-o stricat cuibul la sfîrșit. Într-o zi, boieriul fiind dus la Tîrgul-Trotușului după niște trebi, cucoana începu să caute un șal care era al ei, dar era întrebuințat de boier ca brîu, iar el mi-l dăruise cu două zile înainte. O femeie care îl văzuse la mine și care mă pizmuia s-apucă și spune cucoanei. Cucoana vine sîngură la bordeiul nostru, găsește șalul în ladă, mă face tălhăroaică, îmi trage sîngură vro cîteva palme, apoi poroncește să mă întindă jos și pune pe un vezeteu să-mi tragă cincizeci de bice, și ce bice! Vezeteul îmi era dușman, fiindcă nu voisem să aud vorbele lui de dragoste: o săptămînă întreagă zăcut-am pe brînci. Și sara cînd se întoarse boieriul, cucoana (după ce-l batjocorise bine) îi hotărîse că sau mă vinde îndată, sau ea pleacă îndată la Ieși să ceară despărțenie. Bietul ban era strașnic de năcăjit.

Dar dă Dumnezeu și după vro cîteva zile vine părintele Nil, egumenul de la mănăstirea Cașinului. Părintele Nil mă cunoștea de mai înainte și privirile lui îmi dăduse a înțelege că-i plac. Cum o auzit de la cucoană că se caută mușteriu pentru mine și Simion, îndată o zis că-i gata să deie pe noi preț cît de bun, fiindcă-i trebuie un bucatar bun și o gospodină curată. Venise părintele cu-o păreche de telegari de toată frumuseță la un rădvan nou. Telegarii au ramas în grajdi și trăsura în șura banului care o trimes pe părinte cu o trăsură a lui la mănăstire. Simion și cu mine l-am urmat într-o haraba.

Trei ani stat-am la mănăstire, la părintele Nil, unde am dus viața unei crăiese. Părintele era om frumos, blînd, vesel si darnic. N-o ridicat macar o dată mîna asupra mea. Lui Simion nu cred să-i fi tras zece palme și numai o dată l-o pus jos, la scară, și o poroncit părintelui chelar să-i tragă vro cîteva bice, fiindcă Simion se îmbatase și uitase luleaua în mijlocul unei plăcinte cu carne, tocmai cînd era ispravnicul de Bacău cu cucoana și camarașul de la Ocnă la masă. Părintelui îi plăceau femeile frumoase: avea o mulțime de țigance în bordeile de pe împrejurul mănăstirii, apoi la dînsul veneau de se spovăduiau mulțime de neveste și chiar de cucoane de pe moșiile megieșite. Dar la urmă tot la mine se întorcea și tot pe mine mă dăruia.

După trei ani, l-o chemat la Țarigrad de l-o făcut vlădică în țara lui, care spunea că-i înconjurată de mare. Cu dînsul n-avea cum să mă ieie: voia să-mi facă carte de slobozenie. Dar camarașul Ocnei, Doxache Saul, care era prieten mare cu părintele și mă vedea bine și el, s-o rugat de sfinția-sa să ne dăruiască lui, făgăduindu-i că ni va da carte de iertare după trei ani. Părintele o primit, dar cînd s-o despărțit de mine plîngea cu hohote. Pe lîngă cei douăzeci de galbeni strînși de la banul Constantin, mai aveam acum patruzeci și, pe lîngă cele două lăzi cu care venisem la mănăstire, am mai plecat cu alte trei, mari de tot și pline de lucruri.

În casa camarașului nu vedeai bogăția și belșugul de la mănăstire: el nu era nici frumos, nici bogat ca părintele Nil, dar nu ni-o mers rău nici acolo. Cuconu Doxache era iute și mîncam și eu cîte o palmă, două, din cînd în cînd: pe Simion, la o lună, la șăse săptămîni, trebuia să-l puie jos. Dar pe urmă îi părea rău: pe mine mă dăruia cu cîte ceva și pe Simion îl cinstea cu vin sau cu rachiu sau îi dădea cîte o haină. După doi ani o găsit o cucoană văduvă cu stare, pe care o luat-o de soție și nouă ni-o dat, la amîndoi, carte de slobozenie. Aveam acuma peste optzeci de galbanași și lucruri de umplut un hambar. Am cumparat o casă la Negoiești și am deschis într-însa crîșmă. Zece ani petrecut-am acolo în, liniște și cu folos. Ajungeam poate boieri de nu dădea nenorocirea peste noi să ne calce talharii, să omoare pe Simion și să ni ieie tot ce aveam în casă.

Irina oftă și tăcu cîtva, apoi începu iar:

— Dacă Simion ar fi fost un nebun ca tine, nici nu capaitam carte de iertare, nici nu strîngeam bani; rămîneam robi și calici pe viață. Dar Simion era un om cu scaun la cap și își dăduse samă că nu pierde nimica dacă treceam prin ietacul stăpînilor, căci parte de mine tot avea. Iar eu, fiind scutită de muncile cele grele, bine ținută de boieri, bine îmbracată, avea astfeli parte de o nevastă mai aleasă decît o roabă de rînd, de o nevastă cu mînile și tălpile moi, ca o cucoană. Ah! ce vremuri bune pentru noi adîndoi fost-au cei trei ani petrecuți la mănăstire! Îmi vine să plîng de dor cînd gîndesc la ele.

Și bătrîna, tăcînd, ramase nemișcată pe scăuieș, cufundată în amintirile trecutului.

Ion atunci întoarse capul spre dînsa și întrebă:

— Cînd vine Catrina? Mi-o luat-o oare pentru totdeauna?

— Dar prost mai ești! răspunse bătrîna. Care-i boieriul căruia să-i placă vreme îndelungată aceeași țigancă? Și-apoi ți-ai și ales bine pe boieriul nostru! Nu știi cît îi de schimbător? Peste o săptămînă, două, trei, peste o lună, mult două, are să se întoarcă Catrina la tine, mai grasă, mai frumoasă, bine îmbrăcată, de ți-a fi mai mare drag să te iubești cu ea. Și cu dînsa or veni poate și cîțiva gălbănași.

— Cum, zise Ion cu deznădăjduire, au să treacă zile fără ca s-o văd?

— Apoi dacă te-ai apucat de nebunii, a cui îi vina? zise Irina. Azi-dimineață boieriul m-o chemat și mi-o hotărît că Catrina are să șadă de acuma înainte în odaie la mine. Apoi mi-o poroncit s-o ieu în brașovanca cea mică, cu caii cei de dîrvală, și s-o duc la tîrg ca să-i cumpăr de toate, să fie îmbracată ca o giupîneasă, dîndu-mi și patru galbeni pentru cumpărături.

Văzînd deznădăjduirea care se oglindea pe fața lui Ion, bătrîna, care era bună la inimă, adăugi:

— Măi Ionică, fii cuminte și răbdător și toate s-or întoarce înspre bine. Eu n-am văzut pe boieriul nostru ținîndu-se de o femeie, roabă sau cucoană, mai mult de două săptămîni. Și acuma, zise ea sculîndu-se, trebuie să mă duc să mă pregătesc de plecare la tîrg. Tarsița și cu Frăsina pitarului ți-or schimba legăturile pănă la întoarcerea mea.

Ea se duse și Ion ramase sîngur, cărnurile lui sfîșiate de vergi îl dureau rău, dar nu așa de rău ca înțepăturile cumplite care-i rupeau inima.